Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri de la Centrul Eparhial și părinții protopopi din Eparhie.

Răspunsurile liturgice au fost date de Corala Tabor a Catedralei Episcopale, coordonată de doamna Elisabeta Irimiea, și de un grup de tineri psalți.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a făcut referire la importanța autocriticii, ca modalitate autentică de urcuș duhovnicesc:

«Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş» (Luca 18, 11)

Din punct de vedere liturgic, duminica de astăzi inaugurează una dintre cele mai frumoase perioade ale anului bisericesc – perioada Triodului – răstimp în care la strană este folosită cartea de cult numită Triod, până în Sâmbăta Mare din Ajunul Paștilor.

Prin textele pe care le conţine, această carte de cult ne invită, pe fiecare dintre noi, să ne întoarcem înspre noi înșine, să luăm aminte mai mult la cele care se petrec înlăuntrul nostru și mai puţin la cele care se desfășoară în exteriorul nostru.

Cartea Triodului poate fi numită un adevărat „tomograf” duhovnicesc. În textele slujbelor acestei cărţi ne regăsim cu toţii, mai ales când ajungem la conștiinţa că păcatul este cel care ne-a îndepărtat de Dumnezeu, ne-a expulzat din Rai și a rupt comuniunea noastră cu El, ratificând divorţul cu Cel care ne-a creat.

Cartea Triodului este călătoria sufletului care L-a pierdut pe Dumnezeu și se străduie, cu toată fiinţa, să-L câștige, prin pocăinţă, Spovedanie și Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Parabola vameșului și fariseului, care inaugurează această perioadă splendidă a anului bisericesc, ne atenţionează că acest început al călătoriei noastre duhovnicești înspre Paști, nu poate să facă abstracţie de conștientizarea unei realităţi pe care o trăim cu toţii: avem obiceiul (chiar năravul) de a arăta cu degetul, critic, întotdeauna înspre ceilalţi, și prea puţin o facem înspre noi înșine. Exact așa s-a comportat fariseul din parabolă.

În sinea sa, în mândria sa fără de margini, fariseul a crezut că Îl poate manipula pe Dumnezeu, că Îl poate impresiona, făcând un vernisaj de virtuţi. Nimic din cele pe care I le-a spus lui Dumnezeu nu erau minciuni. Le făcea întocmai pe toate cele pe care el le-a înșirat. Însă a pierdut extraordinar de mult din tot ceea ce conferă virtuţile pentru un om, pentru că l-a tratat cu mult dispreţ pe vameșul care se ruga smerit, în spatele său. A venit să se împăuneze, chiar să Îi spună lui Dumnezeu: „Îţi fac un favor că împlinesc aceste virtuţi, și Tu trebuie să iei aminte la mine, cât sunt de bun și de grozav, prin cele pe care le săvârșesc”.

În această parabolă ni se spune că vameșul s-a întors înspre casa sa mai îndreptat, adică a primit mireasma mântuirii și a împăcării cu Dumnezeu, mult mai consistent decât a primit-o fariseul.

Din păcate, dacă suntem atenţi în jurul nostru, sau chiar la propria noastră persoană, și ne vom face o autoevaluare duhovnicească, vom constata, cu foarte mare ușurinţă, că sunt mult mai multe momente în care criticăm pe semenul nostru, decât momente în care critica este îndreptată înspre noi înșine.

Preasfinția Sa a afirmat că analiza sinceră a propriei vieți ne scutește de critica îndreptată înspre ceilalți:

Păcatul fariseului din parabolă a rezidat în faptul că el și-a pierdut simţul autocriticii, făcând acest vernisaj de virtuţi și comportându-se cu foarte mult dispreţ faţă de vameșul care, smerit, își vedea propriile neputinţe, propriul păcat.

Nu putem spori duhovnicește dacă nu ne asumăm și autocritica, care poate să genereze în noi o stare de pocăinţă, asemănătoare cu cea pe care o avea vameșul din această parabolă. Prin rugăciunea pe care el a rostit-o – Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! – el nu făcea altceva decât să ceară îndurare, să ceară un favor de la Dumnezeu.

Expresia din limba greacă are o conotaţie mult mai puternică, înseamnă mai mult decât „milostiv fii mie, păcătosului”, înseamnă: „Ispășește-mi, Doamne, păcatele!”.

Evreii obișnuiau să meargă de două ori pe zi la Templu, dimineaţa și după-amiaza. Dimineaţa era jertfa de tămâie, iar după-amiaza era jertfit un miel, pentru ispășirea păcatelor. Am putea spune că acest vameș, prin smerenia sa, aștepta jertfa Mielului care este Hristos, Cel care răscumpără păcatele oamenilor. În faţa lui Dumnezeu el se ruga cu nădejdea că păcatele îi vor fi iertate, vor fi ispășite de jertfa Mielului Hristos.

Vameșul nu avea nimic dispreţuitor în el. Un om care își vede de păcatele proprii, care se concentrează pe cele care sunt în universul său lăuntric, nu are vreme să pescuiască neputinţele și păcatele celor din jurul său.

Un indiciu prin care ne putem da seama că noi nu ne asumăm acest spirit de autocritică este atunci când greșim și ne cerem iertare – o facem într-un fel foarte bizar, fără să conștientizăm acest lucru. Ne cerem iertare, dar, în același timp, considerăm că celălalt este de vină, iar noi avem doar o mică parte de vină – așa o cuantificăm noi. În schimb, vina celuilalt ni se pare imensă, chiar în momentul în care ne cerem iertare. Venim, mai apoi, și cu justificările pentru ceea ce am greșit în faţa semenului nostru. O asemenea atitudine este indiciul clar că noi nu ne-am asumat greșeala și consecinţele ei.

Când Hristos S-a răstignit, de bună voie, pentru noi, a luat asupra Sa păcatul omului, El, Cel fără de păcat, ca să îi nimicească puterea. Nu S-a apărat în faţa celor care Îl dispreţuiau și Îl batjocoreau, deși ar fi fost îndreptăţit, pentru că El este Sfântul sfinţilor, drept, fără de prihană. Ar fi putut să le spună că sunt ingraţi, că sunt nerecunoscători faţă de El, însă nimic din toate acestea.

Atunci când ne asumăm greșeala sau păcatul pe care l-am făcut, nu există niciun fel de justificare, niciun fel de scuze sau circumstanţe atenuante. Numai asumându-ne păcatele, le putem vindeca.

Într-una dintre maximele patristice, atribuită Sfântului Grigorie Teologul, ni se spune, cu referire la Hristos, că El a vindecat doar ceea ce a asumat, și nu poate să fie vindecat ceea ce nu este asumat.

Hristos a asumat firea noastră, în integralitatea acesteia, nu a lăsat nimic în afară – a asumat păcatul, El, Cel fără de păcat, ca să ne vindece, să ne mântuiască.

La nivel personal, dacă nu ne asumăm păcatele și greșelile pe care le facem faţă de cei din jurul nostru, și suntem într-o permanentă stare de critică, cu ochiul îndreptat înspre ograda vecinului, nu o să ne vindecăm niciodată. Este o iluzie, chiar și atunci când ne cerem iertare, că aceasta ne vindecă.

Fariseul nu a cerut vindecare, însă, cu toate acestea, Dumnezeu i-a dăruit-o, mai puţin decât vameșului,  căci de aceea se spune că „acesta (vameșul) a plecat mai îndreptat decât fariseul”.

Din punct de vedere biologic, când ne asumăm o neputinţă sau o boală, când suntem conștienţi de ea, vom urma întocmai recomandările medicului. Dacă ne vom încăpăţâna să credem că nu suntem bolnavi, în ciuda diagnosticului pe care medicul ni-l pune în faţă, cu evidenţă și cu argumente, nu ne vom vindeca.

La fel este și cu patimile – dacă nu le conștientizăm, dacă nu vedem cât de catastrofale sunt pentru firea noastră, și cât de mult ne aruncă în sclavie, nu ne vom vindeca, ci vom rămâne oameni bolnavi sufletește. Vom rămâne oameni care credem că avem dreptul de a distribui dreptatea în jurul nostru, că noi suntem deţinătorii adevărului, iar ceilalţi sunt într-o eroare permanentă. Așa se explică lipsa simţului autocriticii, pe care noi nu ni l-am asumat așa cum și l-a asumat vameșul.

Dacă ne vom strădui să-i criticăm mai puţin pe cei din jurul nostru, vom avea și vreme să ne îndreptăm.

Ne vom întreba: „Ce vom face cu cel care este într-o greșeală, cu adevărat, și trebuie îndreptat?”. O vom face, pentru că avem această responsabilitate unii faţă de alţii, însă duhul cu care o vom face dă măsura dorinţei noastre de a-l ajuta pe celălalt să iasă din hău.

Să ne prihănim întâi pe noi înșine și să considerăm că cel pe care îl vedem în groapă este acolo și din vina noastră – poate nu l-am iubit atât cât avea nevoie, poate nu am fost suficient de atenți, nu l-am tratat cu îngăduinţă și cu foarte multă căldură sufletească. Evident, unii profită de această îngăduinţă și căldură sufletească, și rămân, în continuare, în păcatele lor, crezând că îi prostesc pe cei care sunt buni și îngăduitori. În acest caz, ar trebui să ne asumăm și momente de fermitate și de asprime, așa cum și le-a asumat și Hristos. Însă procentajul momentelor de asprime și fermitate ar trebui să fie mai mic decât al celor de dragoste și multă îngăduinţă.

Hristos, în Evanghelie, S-a mâniat de câteva ori, și, de cele mai multe ori i-a tratat pe păcătoși cu multă îngăduinţă și cu foarte multă blândeţe și dragoste. S-a raportat cu asprime faţă de cei care erau încăpăţânaţi și mândri, faţă de cei care erau convinși că ei sunt drepţi și priveau, cu mult dispreţ, la cei din jurul lor.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot, pe seama Catedralei Episcopale, pe diaconul Marian Dumitru Rugină, consilier eparhial al Sectorului Activități cu tineretul.

Sursa: episcopiahusilor.ro