† NESTOR,

Prin Harul lui Dumnezeu,

Episcopul Devei şi Hunedoarei

Preacucernicului cler,

Preacuviosului cin monahal şi

Dreptmăritorilor creştini:

„Frățească îmbrăţişare cu prilejul Praznicului Nașterii Domnului!”

Iubiți creștini hunedoreni,

Praznicul Nașterii lui Dumnezeu pe pământ din Fecioara Maria sub chipul Pruncului Iisus Hristos revarsă și anul acesta multă bucurie peste întreaga umanitate, în pofida frământărilor globale generate de confruntările sângeroase între popoare sau din cauza lipsurilor materiale, care – pentru unii – umbresc lumina sărbătorii, înțeleasă deseori greșit, doar într-o viziune terestră.

Nașterea lui Hristos este un eveniment istoric, dar și o taină greu de pătruns rațional: Dumnezeu, Cel Veșnic Viu, intră în timpul creat, oferind omului perspectiva participării la veșnicia Sa, cu condiția inițierii unei legături de comuniune prin iubire cu El. Această realitate, împlinită prin Întruparea lui Dumnezeu sub chip omenesc, ne descoperă modul în care omul, căzut prin păcat, supus timpului și morții, poate depăși această condiție nefericită, redobândind calitatea de fiu al lui Dumnezeu, adică moștenitor al vieții și fericirii veșnice.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „timpul poartă cu sine posibilitatea veşniciei, care se poate realiza în comuniune cu Dumnezeu prin harul Său”[1], înțelegând prin aceasta că timpul nostru are ca origine veșnicia lui Dumnezeu, ceea ce ne oferă posibilitatea de a deveni și noi părtași nemuririi alături de Cel Veșnic Viu, prin Harul Său. De aceea, Taina Întrupării are pentru fiecare dintre noi o valoare incomensurabilă, timpul omului devenind timpul lucrării lui Dumnezeu, iar persoana umană își află sensul nașterii și valoarea vieții în perspectiva veșniciei.

Prin Nașterea Sa pe pământ, Iisus Hristos, Fiul Cel Unul Născut, printr-un act de „micșorare” a slavei dumnezeiești, numit chenoză, Se îmbracă în trup omenesc și participă la timpul nostru, însă nu-Și părăsește veșnicia, așteptând, cu dragoste părintească, răspunsul liber al omului pentru a intra în comuniune cu El și pentru a-l face părtaș veșniciei Sale.

Sfântul Apostol Pavel amintește în Epistola către Filipeni, despre smerenia Mântuitorului Iisus Hristos: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8).

Actul Întrupării Sale pe pământ Dumnezeu îl plinește cu împreună participarea omului, prin Sfânta Fecioară Maria, arătându-ne prin aceasta că asumarea umanității în Ființa Sa veșnică, prin Naștere, a imprimat deja omului posibilitatea îndumnezeirii și atingerea asemănării cu Dumnezeu, adevăr surprins în colindul: „Cel făr’ de-nceput / Azi S-a pogorât / Și întru Fecioară S-a sălăşluit”.

Prin urmare, așteptarea omului de a intra în veșnicia lui Dumnezeu nu mai este raportată la timpul creat, ci, printr-o relație permanentă cu El, veșnicia poate fi pregustată aici și acum, iar legătura de iubire între om și Dumnezeu depășește spectrul temporal, devenind un prezent continuu, care avansează spre realizarea deplină a acestei comuniuni.

De altfel, cântările de laudă ale Bisericii la marile praznice și sărbători fac prezentă iconomia mântuirii împlinită în timpul creat al istoriei, iar prin acel ,,astăzi” totul devine o realitate la care suntem părtași aici și acum. Astfel, prezentul devine veșnic, așa cum subliniază una dintre stihirile Litiei la Vecernia Praznicului Nașterii Domnului: „Cerul și pământul astăzi s-au împreunat, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit și omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup Cel din fire nevăzut. Pentru aceasta și noi lăudându-L, să-I strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pacea, pe care ne-a dăruit-o nouă venirea Ta, Mântuitorul nostru, slavă Ție!”[2].

Cinstiți frați creștini,

Sunt mulți oameni astăzi care nu cunosc sau nu vor să recunoască valoarea smeritei pogorâri a lui Dumnezeu în lumea Sa, continuând să trăiască în întuneric și lipsindu-se de bunăvoie de izvorul binefacerilor, care desăvârșesc viața omului și îl reașează în cinstea pregătită lui de Părintele cel ceresc. Căci, ne spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 11-12).

Dar Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, ne mai dă timp; timp în care să medităm la moarte și la veșnicie, timp în care să reflectăm la relația noastră cu semenii, timp în care să cugetăm la realitățile concrete ale vieții: De ce ne naștem? De ce murim? De unde venim și încotro ne îndreptăm? Însă, răspunsurile la aceste frământări nu le putem afla în lume, ci dincolo de ea, în veșnicia lui Dumnezeu, la care ne cheamă să fim părtași.

Același Părinte Dumitru Stăniloae ne atrage atenția, într-o expresie plină de frumusețe și profunzime duhovnicească, asupra faptului că „timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului”[3]. Viața omului este presărată adesea cu multe momente, care pot fi înțelese ca fiind chemarea lui Dumnezeu. Prin Întruparea Sa mai presus de fire din Fecioara Maria și intrarea în lumea creată, Dumnezeu deja inițiază o chemare neîntreruptă omului la veșnicie: prin viața Sa petrecută cu oamenii pe pământ, prin opera Sa mântuitoare, prin Evanghelia Sa cea dumnezeiască și plină de înțelepciune și mai apoi prin lucrarea pe care o împlinește permanent în Biserica Sa cea sfântă, mărturie vie a prezenței Sale între oameni și după Înălțarea cu Trupul la Cer.

Prin lucrarea milostivă a Bisericii, prelungire tainică a Trupului Său, Mântuitorul Iisus Hristos așteaptă întoarcerea oamenilor căzuți sub păcat, înstrăinați de Dumnezeu, care nesocotesc Întruparea Sa, Viața Sa și Patima Sa cea mântuitoare. Având doar o perspectivă de viață pe orizontală, fără o legătură de dragoste cu Dumnezeu și fără a participa la veșnicia Lui, pogorâtă în lume prin Nașterea Sa, omul refuză chemarea Tatălui Ceresc pentru a-și împlini existența. De aceea, adesea înstrăinat de Dumnezeu, omul experimentează suferința trupului sau a sufletului ca o ultimă formă de chemare a lui Dumnezeu și care, uneori, devine pentru mulți un prilej de schimbare a concepției despre viață și moarte.

Dreptmăritori creștini,

Praznicul Nașterii Domnului este bucurie nespusă pentru întreaga omenire. Sărbătorirea venirii pe lume a Pruncului Iisus în peștera din Betleem este semnul că Dumnezeu învăluie încă o dată lumea în dragostea Sa cea nemărginită și fiecare clipă a vieții noastre devine timp prețios, oferindu-ne șansa întâlnirii cu El; se bucură întreaga făptură, îngerii cântă sus, în cer, iar oamenii, pe pământ, cu laude preaslăvesc Nașterea Domnului. Frumoasele colinde împodobesc praznicul, iar comuniunea dintre oameni în jurul mesei zugrăvește pentru o clipă și aici, pe pământ, tabloul ospățului ceresc, pregătit de Dumnezeu tuturor celor care vor să aibă părtășie cu El în veșnicie.

Să petrecem aceste zile de praznic lăudându-L pe Pruncul Sfânt împreună cu Preacurata Sa Maică, deschizându-i poarta sufletului nostru. Să-i oferim ca sălaș o inimă sinceră și curată, făcând din această întâlnire un prilej de înnoire lăuntrică și realizând o comuniune sfântă cu Dumnezeu și cu oamenii.

Să ne bucurăm duhovnicește, neuitându-i pe cei lipsiți și întristați, să fim lumină pentru a putea dărui lumină, să fim cu suflet bun pentru a înmulți bunătatea în jurul nostru, să fim iertători și milostivi, pentru ca și Dumnezeu să ne fie nouă, tuturor, Iertător și Milostiv.

Harul Sfânt, care a luminat și sfințit peștera din Betleem să vă umple inima de alese bucurii, iar Sărbătorile Nașterii Domnului, ale Anului Nou și ale Botezului Domnului să Vă îmbogățească sufletele, alături de toți cei dragi ai casei!

Vă îmbrățișez cu dragoste de frate și părinte și Vă adresez sinceră urare de belșug în case prin colindul popular:

„Anul nou cu bine, / Cu zile senine,

Tot cu sănătate / Și cu spor în toate.

Câtă șindrilă pe casă / Atâția galbeni pe masă.

Câte pietre în râu / Atâția saci de grâu.

Câte pietre în fântână / Atâtea oale cu smântână.

Câte pene pe cocoș / Atâția copii frumoși.

Câți cărbuni în vatră / Atâția pețitori la fată!”.

„Sărbători fericite!” şi „La mulţi ani!”

Vă zice al vostru arhipăstor,

de tot-binele doritor și către Domnul rugător,

 † NESTOR,

Episcopul Devei şi Hunedoarei

[1] Dumitru Stăniloae, Timp și Veșnicie, Editura SLG Press, Oxford, 1971.

[2] Minei pe luna decembrie, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019, p. 513.

[3] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 180.