Sunt între dumneavoastră, cu siguranță, câțiva care ați prins-o în viață. Născută în 1880, a avut o viață nu ușoară, dar o viață care în pofida greutăților îi făcea pe oameni mai puternici, îi făcea pe oameni să-și înțeleagă adevărul credinței și să-și înfigă rădăcinile întru adâncuri. Rădăcinile precum copacul, în adâncul pământului, își află neclătinare și hrană. Așijderea cum acest pământ, care a purtat mărturia sfinților mai departe, a rodit oameni ce privind spre ei s-au sfințit ei înșiși. Și Sfânta Olimpiada a fost o asemenea viețuitoare sfântă a Ținutului din Fărcașa.

A trecut prin războaie mondiale, prin două războaie grele. A pierdut în război unul dintre copii, pe Dimitrie, pe care avea să-l vadă spre sfârșitul vieții, într-o livadă, luminat: „De ce nu ai, mamă, pălărie, că ți-am dat pălărie? Aici nu am trebuință de aceasta”.

Și acest cuvânt a adus pace Sfintei, care începea spre sfârșitul vieții, după trei ani de suferință, să aibă mângâierea întâlnirii cu cei de dincolo. A trecut, așadar, prin două războaie mondiale, prin foamete, prin greutăți, dar nimic dintre toate acestea nu au împuținat-o sufletește.

A crescut opt copii și a făcut-o cu belșug, cu bună rânduială, cu credință și cu dragoste, limpezindu-le dreapta credință. Părintele Petroniu a lăsat ca mărturie câteva rânduri pe care părintele profesor, aici de față, le-a publicat într-o carte frumoasă (pr. prof. Constantin Coman n.r.), la Editura Bizantină, „Icoane Smerite”, și le-a pus spre folos credincioșilor. Și mărturisește părintele Petroniu despre viața aleasă a mamei sale. O mărturisește cu dragoste, așa cum copilul arată recunoștință și dragoste celei care i-a pus pe cale lumina credinței și lumina adevărului. O face în același timp, uimit el însuși, cât de firesc avea să trăiască aceste lucruri. Într-o familie în care tatăl, înainte de a merge duminica la biserică, citea Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos.

Mama a împărțit milostenie în toată viața ei, încât tatăl adeseori o numea „mână spartă”. Dar nu era o milostenie pe care o dădea un om ce nu prețuia valoarea muncii, pentru că era ea însăși harnică, își îmbrăca copiii din lucrul mâinilor ei, din ceea ce țesea și torcea. Astăzi, de multe ori, majoritatea dintre noi luăm hainele gata cumpărate, ne luăm mâncarea mai mult în oraș, gata procesată și cumpărată. Mâncarea pe care o făcea mama la țară, haina cusută, purtau și o putere, și o mărturie a dragostei. Nu îmbrăcai oricum, pentru că vedeai cum s-a tors, vedeai câtă trudă poartă haina aceea, în fiecare fir urzit și câtă dragoste. Cu această dragoste și hărnicie își ținea casa, la grajd, cu o mână torcând, cu o mână mângâind, cu alta uneori îndreptând pe copii.

Veghind așadar cu hărnicie, păzea în același timp gândul atât de important, unit cu Domnul Hristos, dând în rost și cheag tuturor acestor osteneli, pentru că doar așa putem înțelege milostenia ei. 

Spunea părintele Petroniu că nu era sâmbătă în care să nu agonisească ceva într-o împărăție a celor dând de pomană un vas cu apă dus unei femei. Știm la țară, erau rare fântânile, nu fiecare curte avea fântână, mergea de multe ori dintr-un cap în altul al satului, ca să aducă o găleata de apă. Un vas cu apă era într-adevăr o milostenie și o mângâiere, dar era mai ales o dovadă de dragoste și de credință pe care o împărtășeam unii altora. Chema oameni, oameni străini, și omenea, și ospăta în casa ei. 

Și toate acestea le păstrează părintele ca o pildă de urmat, ca o pildă pentru noi care ne înstrăinăm unii de alții în viață, în care trăim cu mai mult belșug, cu mai multă ușurință, agonisindu-ne cele ale vieții, dar parcă mai înstrăinați unii față de alții. Duminica își primenea copiii de cu sâmbătă seară, iar a doua zi îi ducea la biserică. Mersul la biserică era nu doar o obișnuință, ci era o înțelegere a unirii pe care duminică de duminică o primeneam cu Domnul nostru Iisus Hristos. Și cu această înțelegere, toată săptămâna prindea putere și prindea lumină.

De aceea și sfârșitul ei, deși a trecut printre ani de suferință și de boală, a fost unul luminos și și-a pregătit acest sfârșit. Și-a pregătit hainele, și-a pregătit cele de trebuință acestei treceri, și-a învățat-o pe fiica ei, Glicheria, cum să-și împlinească datoria de fiică: coliva, prescura, lumânarea, haina cea curată. Pentru că și în această purtare de grijă pentru marea trecere, vedem o mărturie a credinței și o înțelegere a vieții care își pregătește dinainte și temeinic, încă de aici de pe pământ, cele care sunt agonisite pentru Împărăția Cerurilor. „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie” spunem tot timpul. Această așteptare nu e așteptare pasivă, ci este o pregătire. Dacă spun că aștept să mă duc la București, înseamnă că mă pregătesc pentru acest drum. „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”, înseamnă că mă pregătesc pentru asta. Și Sfânta Olimpiada din Fărcașa s-a pregătit, s-a pregătit nu doar prin lucrușoarele pe care se le împartă, ci prin spovedanie și prin împărtășanie.

După ce s-a împărtășit ultima oară, avea să nu mai mănânce nimic, doar să bea apă și să își petreacă gândul așa cum îl făcea în timpul Postului Mare: când Joia, în Săptămâna Pătimirilor, mergea să spele picioarele vreo unei unei bătrâne bolnave, încălțând-o cu colțuni noi, când Vinerea își muta gândul nu spre treabă, nu spre cum se pregătească ouăle roșii și cozonacii, ci spre răstignirea Domnului și spre înțelegerea prețului păcatului, pentru că însuși Domnul a purtat acest preț. Și înțelegând acestea, deși nu era știutoare de carte, inima ei se îndulcea, se pregătea pentru marea trecere.

De aceea, după zile în care nu a mai băut decât apă, avea să o vestească pe Glicheria că se apropie întâlnirea mult dorită: „Adu-mi basmaua, că iată, văd trei femei îmbrăcate în alb, care vin, vin la mine”, „Unde sunt, mamă, că mă uit afară și nu le văd?”, „Nu au treabă cu tine, cu mine au. Adu-mi basmaua să mi-o pun pe cap.” Avea să-l vadă pe Dimitrie, feciorul, după care a plâns inima ei, știindu-l mort, la vârstă fragedă. Avea să-i vadă pe cei dragi. Și cu această credință, după ani de suferință, duși cu bărbăție, duși cu răbdare, duși cu credință, avea să-și dea ori sfârșitul obștesc, cerându-și iertare, așa cum facem toți cei credincioși în această viață. Și-a dat sufletul în mâna Domnului cu pace și cu senin, cu senin cu care a purtat greutățile vieții de zi cu zi.

De aceea astăzi îi facem pomenirea. Îi facem pomenirea nu ca unui om pentru care ne rugăm pentru ultima oară, pentru lăsarea păcatelor ei, ci îi facem pomenirea cu nădejdea că se va ruga și ea pentru noi. Că acum, odihnindu-se în locașurile sfinților, văzând pașii noștri în aceste locuri în care adeseori ea însăși și-a purtat pașii cu credință, privind spre noi se va ruga Domnului ca și noi să avem înțelepciunea să petrecem această viață: cu bună roadă, cu bună hărnicie, cu milostenie și cu credință, slujindu-ne unii altora, precum ea însăși a slujit nu doar celor opt copii ai săi, ci atâtor străini pe cale, slujindu-ne și noi așadar unii altora, îmbărbătându-ne unii pe alții, împlinind ceea ce spunem la fiecare slujbă „Pe noi înșine, și unii pe alții, și toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!