† NICODIM

EPISCOPUL SEVERINULUI ȘI STREHAIEI

Iubiți credincioși,

Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos aduce în inimile fiecărui credincios o bucurie lăuntrică, fiindcă „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4), în timpul Împăratului Roman Octavian Augustus și în ultimul an de domnie al Regelui Irod cel Mare, a avut loc nașterea după trup a Fiului lui Dumnezeu, pruncul Iisus Hristos. 

Pentru fiecare dintre noi, Nașterea Mântuitorului din Fecioară este o lecție de smerenie arătată de Iisus Hristos. Prin aceasta se oferă omului posibilitatea de a se înălța spre Dumnezeu. În acest sens, și Sfântul Apostol Pavel scrie creștinilor din Filipeni: „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 5-8). S-a smerit pe Sine de la întrupare până la moarte pe Cruce pentru a oferi omului posibilitatea mântuirii.

Această lucrare dumnezeiască, mântuitoare s-a datorat și se datorează iubirii neamului omenesc de către Părintele Ceresc. Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).

Ori de câte ori rostim Crezul, adică Simbolul de credință, ne exprimăm convingerea noastră și o mărturisim prin cuvintele: Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor. Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut; Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și S-a făcut om.

În Simbolul de credință mărturisim două nașteri: Nașterea din Tatăl mai înainte de toți vecii și apoi a doua, nașterea din Fecioara Maria. Fericitul Augustin spune că aceste două nașteri sunt unice în felul lor. El scrie: „Dacă vreți să rămâneți mai departe în dreapta credință, păstrați cu tărie de neclintit încredințarea că Dumnezeu-Tatăl L-a născut pe Dumnezeu-Fiul în afara timpului și L-a făcut din Fecioară în timp. Nașterea aceea este în afara veacurilor, nașterea aceasta luminează veacurile. Totuși, ambele nașteri sunt minunate: aceea fără mamă, aceasta fără tată. Când Dumnezeu L-a născut pe Fiul, L-a născut din Sine, nu din mamă; când mama L-a născut pe Fiul, L-a născut fiind Fecioară, nu din legătură cu un bărbat. Din Tatăl S-a născut fără început, din mamă S-a născut azi, cu acest început. Născându-Se din Tatăl, ne-a creat pe noi, iar născându-Se din mamă, ne-a reînnoit. S-a născut din Tatăl ca noi să putem exista, iar din mamă S-a născut ca să nu pierim”[1].  

Zămislirea s-a făcut prin lucrarea Duhului Sfânt, nu prin legătura trupească. Prin zămislirea, întruparea de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, Nașterea Pruncului Iisus realizează o dublă lucrarea: divină și umană, adică o lucrare cerească și una pământească. Venirea pe pământ a lui Mesia prin lucrarea Duhului Sfânt a fost redată limpede de Sfântul Ioan Gură de Aur astfel: „(Fiul lui Dumnezeu) S-a născut după trup, ca tu să te naști după Duh […]. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu a avut o îndoită naștere: una asemenea nouă, și alta mai presus de noi. Pentru că S-a născut din femeie, Se aseamănă cu noi; dar pentru că nu S-a născut nici din sânge, nici din voința trupului sau a bărbatului, ci de la Duhul Sfânt, ne arată nașterea cea mai presus de noi, nașterea viitoare, pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul”[2]. Se poate spune că Sfântul Duh, prezent și lucrător în taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, este prezent și participă, dar și lucrează la taina îndumnezeirii prin har a omului. Se oferă posibilitatea, și de aici marea bucurie a celor botezați în numele Sfintei Treimi, de a deveni fii ai lui Dumnezeu prin har. Aceasta reiese din cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul: „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

Iubiți fii duhovnicești,

Bucuria duhovnicească de care au avut parte creștinii de aproape două mii de ani se datorează venirii în lume a lui Mesia ca Răscumpărător al neamului omenesc din robia morții. Această răscumpărare, adică ștergere a păcatului adamic prin Taina Botezului și moștenirea vieții veșnice, nu se putea realiza fără ca Una dintre Persoanele Sfintei Treimi să ia asupra Sa păcatele omenirii. 

Bucuria prilejuită de Nașterea Pruncului Iisus a fost descrisă de Fericitul Augustin prin cuvintele de îndemn: „Să se bucure bărbații, să se bucure femeile: Hristos S-a născut bărbat, S-a născut din femeie și ambele sexe au fost ridicate la loc de cinste! Bucurați-vă, tineri sfinți, care ați ales să-L urmați pe Hristos înainte de toate și nu ați căutat împreunarea! Bucurați-vă, fecioare sfinte: Fecioara v-a născut vouă pe Cel cu care puteți să vă căsătoriți fără să vă pierdeți fecioria; voi care nici zămislind și nici născând nu puteți să pierdeți ceea ce iubiți! Bucurați-vă, drepților! Este ziua de naștere a Celui care îndreptează. Bucurați-vă, neputincioșilor și bolnavilor! Este ziua de naștere a Răscumpărătorului.  Să se bucure sclavii! Este ziua de naștere a Domnului. Să se bucure cei liberi! Este ziua de naștere a Izbăvitorului. Să se bucure toți creștinii! Este ziua de naștere a lui Hristos”[3].

Iubiți credincioși, 

Bucuria simțită de noi toți, ca de altfel și bucuria la care face referire Fericitul Augustin, se datorează posibilității omului de a deveni fiu al lui Dumnezeu după har, iar după despărțirea de trup, sufletul poate fi rânduit în ceata drepților. Această comoară nemărginită, sufletul, este nemuritor, menit să trăiască veșnic.

Domnul nostru Iisus Hristos, Cel născut smerit în peștera de la marginea Betleemului ne-a arătat că fiecare om este purtător de suflet nemuritor. Un învățat spune că sufletul este un diamant mai scump decât lumea întreagă, un diamant cu multe și minunate sclipiri. Mântuitorul a spus: „Căci ce-i folosește omului de va dobândi lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37).

Prin suflet, noi suntem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Prin mântuirea lui, sufletul va fi rânduit în ceata drepților până la învierea trupurilor pentru ca, apoi, să se prezinte la judecata universală. Pentru a avea parte de mântuire, sufletul nu trebuie sa fie rob patimilor ce vin de la trup, de la lume și de la diavol.  De aceea, un părinte repeta deseori că trupul e o bună slugă, dar un rău stăpân. Prin iubirea de Dumnezeu și iubirea dezinteresată față de aproapele, manifestată prin filantropie și rugăciune, la care se adaugă și împlinirea poruncilor, sufletul are nădejde de mântuirea adusă omenirii de Domnul nostru Iisus Hristos.

Grija cea mai mare a fiecăruia dintre noi se cuvine să fie mântuirea sufletului, scoaterea lui din țara fărădelegii sau din robia patimilor. Pentru a salva pe Lot și familia lui din Sodoma și Gomora, cetăți ce urmau să fie distruse prin foc și pucioasă, Dumnezeu le-a poruncit: „Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi...” (Facere 19, 17).

Mântuirea sufletului se realizează cu rugăciune multă făcută de fiecare dintre noi acasă și în Sfânta Biserică unde participăm la sfintele slujbe și auzim cuvintele: pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre Domnului să ne rugăm.

Frați creștini,

În aceste momente de praznic împărătesc, fiecare dintre noi suntem îndatorați să ne punem întrebarea: oare cât de mulțumitori trebuie să fim fiindcă, prin nașterea Pruncului Iisus, sufletul nostru nemuritor poate avea din nou parte de viața cea veșnică în Împărăția Cerurilor? Oare câtă rugăciune de mulțumire, câte rugăciuni de laudă trebuie să aducem Preamilostivului Dumnezeu? Suntem îndatorați să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ajutorul de care ne-a făcut parte, să-I mulțumim pentru toată darea cea bună și pentru tot darul desăvârșit care vine de la El, Părintele luminilor. Cei care au ajuns la vârsta a treia sunt îndatorați, cu mai multă râvnă, să se roage acasă, să aducă laudă și mulțumire lui Dumnezeu participând la slujbele Bisericii. Cei în vârstă să nu uite că mulți cunoscuți, prieteni, rude, neamuri au trăit puțin pe pământ, au decedat de tineri, unii nu și-au văzut copiii mari și nu s-au bucurat de nepoți.

Dacă pe parcursul vieții, tineri sau bătrâni, suntem încercați cu câte o suferință sau boală, cu credință puternică și cu nădejde să zicem asemenea lui Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21-22). Suntem datori a-I mulțumi Părintelui ceresc an de an pentru dragostea mare arătată întregului neam omenesc, față de creatura Sa, prin trimiterea în lume a Fiului Său Cel Unul născut. Îi mulțumim pentru că Iisus Hristos, după propovăduirea Evangheliei Sale timp de trei ani și jumătate, Și-a dat viața Sa pentru noi. A murit pe cruce ca tot cel ce crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică.

În continuarea acestui cuvânt pastoral, dorim să așezăm la inimile dumneavoastră, popor al lui Dumnezeu din Țara Severinului, câteva învățături din Sfânta Scriptură și din scrierile Sfinților Părinți cu privire la mulțumirea ce trebuie adusă de noi lui Dumnezeu Cel Unul în Ființă și Întreit în Persoane. Astfel, vom medita mai mult la datoria noastră de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru posibilitatea mântuirii sufletului, pentru Înviere, pentru moștenirea vieții veșnice.

În Vechiul Testament citim că Noe, la ieșirea din corabie, a adus rugăciune de mulțumire: „Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic” (Facere 8, 20).

Creștinul este îndatorat și azi să Îi mulțumească lui Dumnezeu împreună cu psalmistul prin cuvintele: „Cât de minunate sunt lucrările Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut” (Psalmi 103, 25) sau prin cuvintele: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui” (Psalmi 103, 25) sau: „Lăuda-Te-voi, Doamne, din toată inima mea, că ai ascultat toate graiurile gurii mele și înaintea îngerilor îți voi cânta! Închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă și voi lăuda numele Tău, pentru mila Ta și adevărul Tău, că ai mărit peste tot numele cel sfânt al Tău” (Psalmi 137, 1-2) sau: „În toate zilele Te voi binecuvânta și voi lăuda numele Tău în veac și în veacul veacului” (Psalmi 144, 2) sau „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum și până în veac” (Psalmi 112, 2).

De asemenea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă pe fiecare în parte: „Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tesaloniceni 5, 17-18). 

Sfântul Vasile cel Mare zice că: „ar trebui să deplângem slăbiciunea noastră, faptul că nu putem să exprimăm în cuvinte mulțumirea pentru binefacerile primite”[4].

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, dacă vom fi recunoscători și vom mulțumi lui Dumnezeu pentru binefacerile primite, Dumnezeu ne va da daruri și mai bogate. El îndeamnă ascultătorii și ne învață și pe noi „să ne silim, dar, și noi să mulțumim după puterile noastre Stăpânului pentru bunătățile date până acum, ca să fim vrednici de altele și mai mari”[5]. De asemenea, „nimic nu-i atât de plăcut lui Dumnezeu ca sufletul plin de recunoștință, ca sufletul care-I mulțumește Lui pentru toate. Dumnezeu ne face nouă tuturor mii și mii de binefaceri, cu voia și fără voia noastră, cu știința și fără știința noastră, și El nu cere nimic altceva de la noi decât să-I mulțumim pentru ceea ce ne face, ca și pentru aceasta să ne dea în schimb marea răsplată”[6]. Reținem, în aceste momente de bucurie, învățătura acestui Părinte, numit Gură de Aur: „să mulțumim necontenit lui Dumnezeu și pentru binefacerile date nouă și pentru cele date semenilor noștri, și pentru cele mici și pentru cele mari. Chiar dacă este mic darul, ajunge mare, pentru că-i dat de Dumnezeu”[7]. De multe ori, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „omul nu mulțumește pentru binefacerile primite”[8], de aceea și Sfântul Grigorie de Nyssa zice „(...) multe și felurite sunt bunătățile ce ne vin din dărnicia dumnezeiască și noi avem acest singur lucru ca mulțumire pentru cele ce am primit: să-I dăm în schimb Binefăcătorului rugăciunea și recunoștința noastră. Căci socotesc că, chiar dacă am prelungi toată viața vorbirea noastră către Dumnezeu, mulțumindu-I și rugându-ne, am rămâne atât de mult mai prejos de recunoștința cuvenită, încât am fi ca unii care nici nu ne-am gândit încă să începem să dăm ceva în schimb Binefăcătorului”[9]. Părintele Dumitru Stăniloae, meditând la cele de mai sus, completează: „Suntem în întregime – cu tot ce avem, cu tot ce este, care e o condiție a existenței noastre – un dar al lui Dumnezeu. Dacă pentru dar se aduce mulțumită, datori suntem și noi să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate. Dar pe când Dumnezeu ne dă daruri concretizate în lucruri, noi nu îi putem mulțumi decât prin cuvinte, adică prin rugăciune. Dar prin rugăciune noi ne îmbunătățim, însă pe linia virtuților puse în noi de Dumnezeu. Deci rugăciunea însăși, cu eficiența ei, este nu numai o faptă a noastră, ci și un dar al lui Dumnezeu. În fapta noastră noi nu facem decât să actualizăm și să scoatem tot folosul din darul lui Dumnezeu. Și prin aceasta îi facem noi Lui bucurie”[10].

Sfântul Ioan Casian, cel mai mare părinte bisericesc străromân, conclude: „cercetând toate binefacerile Lui cu mintea preocupată de a-I aduce mulțumiri pentru toate acestea: fie pentru lupta victorioasă, fie pentru lumina științei, ori pentru discernământul dobândit de la El, ori că ne-a înarmat cu armele Sale, ori că ne-a încins cu putere, sau pentru că i-a pus pe fugă pe vrăjmașii noștri și ne-a dat tăria de a-i sfărâma «pe ei ca praful în fața vântului» (Psalmi 17, 46), să strigăm în adânca simțire a inimii: «Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea și izbăvitorul meu. Dumnezeul meu, ajutorul meu, și voi nădăjdui spre Dânsul. Apărătorul meu și puterea mântuirii mele și sprijinitorul meu. Lăudând voi chema pe Domnul și de vrăjmașii mei mă va izbăvi» (Psalmi 17, 1-4). Să-I aducem mulțumiri nu numai pentru că ne-a creat făpturi cu rațiune, ori că ne-a dat puterea liberului arbitru sau că ne-a acordat harul botezului sau ne-a îngăduit cunoașterea și sprijinul legii, dar pentru cele ce revarsă zilnic asupra noastră. Providența, când ne izbăvește de cursele vrăjmașilor, când conlucrează cu noi ca să putem supune patimile cărnii, când ne apără de primejdii chiar fără s-o știm, când ne susține să nu cădem în păcat, când ne luminează și ne ajută să putem înțelege și recunoaște și ajutorul nostru, (...) când îndreaptă spre o mai bună roadă însuși liberul nostru arbitru, care este mai înclinat spre patimi, și-l întoarce prin intervenția Lui îmbolditoare pe calea virtuților”[11].

De asemenea, reținem și următoarele învățături de folos scrise în cartea Convorbiri duhovnicești: „(...) acțiunile de mulțumire, pe care mintea le adresează lui Dumnezeu cu o înflăcărare de nespus, când își amintește de binefacerile primite în trecut de la Dumnezeu sau când le privește pe cele prezente sau când se gândește la câte a pregătit Dumnezeu pentru viitor celor ce-L iubesc pe El. Uneori rugăciunile sunt rostite cu și mai mare revărsare de suflet când acesta privește cu cei mai curați ochi către acele recompense care sunt rezervate sfinților în viața viitoare. Atunci duhul nostru se simte îndemnat să aducă lui Dumnezeu cu nemăsurată bucurie mulțumiri pe care cuvintele nu sunt în stare să le exprime”[12].

În încheiere, redăm cuvântul Fericitului Augustin: „Mulțumesc Ție, Dulceața mea și Cinstea mea și Încrederea mea, Dumnezeul meu, mulțumesc Ție pentru darurile Tale. Dar Tu păzește-mi-le! Căci în acest mod mă vei păzi pe mine și se vor mări și vor ajunge la desăvârșire cele ce mi-ai dat și eu însumi voi fi cu Tine, pentru că și faptul ca să fiu Tu mi l-ai dat”[13].

La acestea adăugăm și următoarea rugăciune de mulțumire: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeu a toată milostivirea și îndurarea, care ai nemăsurată milă, nespusă și neajunsă iubire de oameni, căzând acum înainte slavei Tale cu frică și cutremur, aduc Ție mulțumire pentru binefacerile de care m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul robul tău. Te slăvesc, Te laud și Te cânt ca pe un Domn, Stăpân și Făcător de bine și, iarăși, căzând înaintea Ta, îți mulțumim și cu smerenie mă rog nemăsuratei și negrăitei Tale milostiviri ca și de acum înainte să-mi dăruiești faceri de bine, ca să sporesc în dragostea cea către Tine și către aproapele. Izbăvește-mă de tot răul și necazul. Dăruiește-mi liniște și mă învrednicește în toate zilele vieții mele totdeauna mulțumire să-Ți aduc Ție și să grăiesc și să cânt cele prea bune: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[14].

Cu prilejul acestor mari sărbători, îmi îndrept gândul meu către dumneavoastră, dreptslăvitori creștini, și rog pe Dumnezeu să vă facă parte de sănătate, bucurii duhovnicești, liniște lăuntrică și nădejde în ajutorul Pruncului născut smerit în ieslea din peștera Bethleemului! Să trăiți întru mulți și binecuvântați ani!

Vă îmbrăţişează cu multă dragoste, al dumneavoastră Părinte duhovnicesc,

† Nicodim

Episcopul Severinului și Strehaiei

[1] Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, în col. Părinți și Scriitori Bisericești (în continuare PSB), vol. 1, Editura Basilica, București, 2014, pp. 98-99.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 2, în col. PSB, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare EIBMBOR), București, 1994, p. 29.

[3] Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, pp. 106-107.

[4] Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. PSB, vol. 12, EIBMBOR, București, 1988, p. 84.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în col. PSB, vol. 21, EIBMBOR, București, 1987, p. 332.

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în col. PSB, vol. 22, EIBMBOR, București, 1989, p. 188.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în col. PSB, vol. 23, EIBMBOR, București, 1994, p. 325.

[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 325.

[9] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească, în col. PSB, vol. 29, EIBMBOR, București, 1982, p. 406.

[10] Pr. D. Stăniloae, nota de subsol 7 la: Sf. Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească, p. 406.

[11] Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mânăstirești, în col. PSB, vol. 57, EIBMBOR, București, 1990, pp. 257-258.

[12] Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, în col. PSB, vol. 57, p. 461.

[13] Fericitul Augustin, Mărturisiri, în col. PSB, vol. 64, EIBMBOR, București, 1985, p. 78.

[14] (...), Cartea de Rugăciuni, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2016, p. 24.