Noapte lină de iulie. Din depărtare de aude orăcăit de broaşte aflate în luna îndrăgostirii. Pe cer o lună mare şi rotundă, ca o prescură coaptă. Copilul meu de trei ani, privind la lună, îmi şopteşte: „uite, tata, becul lumii!”.

În acel moment, dincolo de explicaţii fără de nicio noimă pentru un copil, trecând peste axiomele şi certitudinile lumii noastre, lăsând la o parte teoriile despre lume şi viaţă, creaţia întreagă îmi pare ca o casă cu prispă de cer, în faţa căreia luminează în bezna nopţii „becul lumii”. Şi atunci realizez faptul că noi, oamenii, zidiţi de Dumnezeu atât de vremelnici şi totuşi veşnici, stăpânii lumii prin minte şi biete furnici în calea vreunei vijelii sau tsunami, preoţi ai creaţiei şi distrugători ai naturii, noi suntem zidiţi pentru a umaniza lumea, pentru a o muta în noi, în inima noastră şi pentru a o purta astfel, pentru veşnicie, în Împărăţia Treimii. Suntem containere mici dar unice ale întregului univers, vase în care se poartă firea în sinteza ei valorică şi sensibilă, potire ale creaţiei în care se odihneşte esenţialul, chivote ale iubirii lui Dumnezeu, revărsate peste lume pentru ca noi să o culegem ca nectarul din flori şi să i-o aducem sfinţită prin jerfă personală, ca dar de nuntă... Lumea este zestrea noastră, primită de la Părintele ceresc, pe care sufletul mireasă, în fiorul logodirii cu Hristos, trebuie să i-o ofere Mirelui ceresc.

Dar să intrăm în subiect. Cum adică umanizăm lumea în noi? Nu cumva e doar o figură de stil, vreo gogoriţă teologală, solemnă gongoric dar inutilă omului de fiecare zi? Păi să luăm cele mai importante realităţi ale vieţii. Nu facem noi copii, vieţi infinite în extensie spirituală, care seamănă cu noi, care duc ADN-ul nostru spiritual, moştenirea de lumină ori de întuneric a neamului nostru? Împânzim lumea – sau cel puţin aşa ar trebui să facem după porunca cea dintâi a Creatorului (Creşteţi şi vă-nmulţiţi...) cu mici replici ale noastre, purtători ai firii noastre, cu toate bunele şi relele ei. În limba română, lexemul „copiii” are aceeaşi formă – pentru un străin – cu „copiile” xerox. Un preot german din Leipzig se amuza teribil, fiind cunoscător de ceva limbă română, de această identitate de formă. Spunea: la români iubirea este o tragere la xerox, copiii sunt copii ale părinţilor. Viaţa este aşadar – simplificând teribil – o multiplicare imperfectă a sinelui, pentru a supravieţui morţii. Şi exemplul poate continua. Copiii ne imită în tot ceea ce fac, seamănă cu noi când eram prunci, experiază aceeleaşi drame ale căderii, fac aproape aceleaşi pozne. „Seamănă cu tac-su”.

Apoi, pe tărâm material, omul umanizează lumea din jurul său. Poporul spunea: „Omul sfinţeşte locul”, mai bine zis omul sfânt sfinţeşte locul, cel spurcat... Ce-şi face omul cu mare râvnă în tinereţe? O casă. Aceasta îi dă sensul statorniciei, odihnei, locului în lume: „S-o aşezat la casa lui”. Ori, casa este un om funcţional şi material. Cum adică? Păi nu are casa ochi (ferestrele), gură (uşa). Când faci o casă, cei de la ţară spun: pune-i pălăria, i-ai apa şi apoi mai vezi. Deci acoperişul e un fel de cuşmă, pălărie, căciulă, spuneţi-i cum vreţi. Unui om plecat de-acasă în sensul mental îi zici: ai probleme cu mansarda (cu capul). Într-o casă sunt locuri de cinste şi de necinste, aşa cum este şi în trupul omenesc, colţuri închise, pe care e bine să le protejezi de ochii curioşilor, pe care trebuie să le îmbraci, acoperi, înveşmântezi. Când eram mic, desenam casele cu ochi (geamuri), nas (uşă) şi gură (un fel de prag sau cerdac). Oare de ce?

Mai evidentă această umanizare a lumii este în design-ul unei maşini. Un autovehicol are ochi, nu numai de zi (parbrizul) care au un fel de pleoape care şterg lacrimile care vin din cer, ci şi de noapte (farurile). Când vine iarna, pe la vulcanizări e coadă mare la „încălţat maşina” (anvelope). Oamenii umanizează materia din jurul lor şi prin tandreţea, antropomorfismul gesturilor, duioşia lor pentru ea. O maşină se spală, se şterge, unii în loc să vorbească cu oamenii, vorbesc cu propria maşină.

Nu avem capabilităţile altor vieţuitoare, dar avem creier lăsat de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, care ne dă puterea de a prelua întregul univers şi a-l face al nostru. Nu avem viteza ghepardului, dar avem maşini, nu putem zbura cu păsările, dar ne-am construit – în minte întâi şi apoi în materie – avioane (care etimologic vin de la avis - pasăre). Nu avem vederea vulturului, dar ne-am procopsit cu binocluri, microscoape, telescoape, totul cu un scop precis: de-a stăpâni lumea. Nu avem blană călduroasă, dar o împrumutăm cu nonşalanţă pe a oilor. Mâncăm sistematic laptele care s-ar cuveni viţeilor, creştem animale pentru a le omorî şi a le mânca.

Prin acestea, nu numai că am infestat – în sensul bun sper – lumea, ci am transformat-o într-un om. Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că omul este un macro-cosmos, iar cosmosul este un om (anthropos) în miniatură. Omul e mai mare decât cosmosul, pentru că îl poate schimba, prin harul Duhului Sfânt, îl poate asuma în interioritatea sinelui său şi îl poate jertfi pe altarul iubirii lui Dumnezeu.

De aici cred eu, trebuie să plece orice teologie a pământului, orice eco-teologie sau mistagogie a creaţiei. De la „omul nou” pe care îl construim în noi cu ajutorul întregului univers. Şi atunci când vom îmbrăţişa pământul la piept, ca pe un bebeluş, şi-l vom hrăni cu laptele Duhului, atunci ne-am făcut cu adevărat datoria de părinţi şi de preoţi ai creaţiei lui Dumnezeu.