Calea mântuirii trece prin conştiinţă

Puncte de vedere

Calea mântuirii trece prin conştiinţă

    • Calea mântuirii trece prin conştiinţă
      Calea mântuirii trece prin conştiinţă

      Calea mântuirii trece prin conştiinţă

Dragi tineri, începe şcoala unde veţi învăţa, inevitabil, doar să înotaţi. Dar, cu două săptămâni în urmă, s-a deschis anul bisericesc şi Hristos a început din nou cursurile de mers pe apă! Sunteţi aşteptaţi cu multă dragoste să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu. O cunoaştere care începe cu iertarea păcatelor, cu ieşirea din apele murdare ale lumii.

            „Această mare e acoperită de  adolescenţi…”

            Un preot povesteşte că a intrat într-o zi într-un salon de spital. Acolo erau câţiva bărbaţi tineri care l-au primit cu bucurie: „Sărut mâna, părinte, ce bine că aţi venit! Avem o întrebare. Preotul s-a bucurat deşi şi-a dat seama repede că i se întinde o cursă. „Credeţi că Dumnezeu e atotputernic?” „Da”, a răspuns el, „cred.” „Atunci, spuneţi-mi, vă rog: poate Dumnezeu să creeze o piatră aşa de grea pe care El însuşi să n-o poată ridica?” Părintele a înţeles deîndată vicleşugul: orice răspuns ar fi dat, rezultatul ar fi fost tăgăduirea atotputerniciei lui Dumnezeu. A stat puţin pe gânduri, s-a rugat în inima sa pentru acel tânăr, apoi a spus: „Tinere, vreau mai întâi să-ţi pun o întrebare: Ai avut din pricina aceasta multe nopţi albe?” „Nopţi albe?” a întrebat tânărul cu o faţă uimită. „Nu!” Atunci preotul a continuat: „Vezi, eu, ca preot, am datoria de a răspunde la întrebările care le provoacă oamenilor nopţi albe. Tinere, fii bun şi spune-mi ce te împiedică să dormi?” La aceasta tânărul a răspuns prompt: ”Ah, părinte, din pricina prietenei mele… Este însărcinată şi încă nu ne putem căsători.” „Aşa”, zice preotul, „deci din pricina asta ai nopţi albe. Atunci hai să vorbim despre asta! „Da, zice tânărul mirat, dar ce legătură are creştinismul cu asta?” Iar preotul îi răspunde zâmbind: „Chestia cu piatra nu are nimic de a face cu creştinismul, dar problema cu fata are. Vezi, tu, ai devenit vinovat! Ai încălcat porunca lui Dumnezeu. Ai sedus fata şi acum îţi storci creierii cum să ieşi din situaţia asta ce poate conține păcate şi mai mari. Vezi tu, eşti împotmolit în vinovăţie şi păcat. Singura ta şansă e să te întorci la Dumnezeu Cel viu şi să spui: Am păcătuit! În clipa aceea Mântuitorul te va ajuta”. Tânărul a ascultat atent. Şi dintr-o dată inima părintelui a simţit că ochii tînărului s-au deschis: „Aaa, deci Hristos se interesează de conştiinţa mea împovărată... Şi poate să mă ajute!...”

            Preotul a plecat cu ochii în lacrimi, mulţumindu-i în gând lui Dumnezeu că l-a luminat pe acel tânăr să înţeleagă un lucru esenţial: Calea mântuirii trece prin conştiinţă, nu prin raţiune.

            Omul care trăieşte prin raţiune încearcă să străbată marea vieţii înot. Dar mai devreme sau mai târziu puterile îl părăsesc pe înotător. Marea pe care încearcă acesta să o străbată nu are un ţărm orizontal, ci doar unul vertical. De aceea e plină de oameni epuizaţi şi disperaţi care se agaţă tot mai sălbatic unii de alţii încercând să rămână la suprafaţă şi nereuşind în final decât să se împovăreze reciproc şi să se înece împreună.

            În schimb, un creştin este un om care ascultă chemarea lui Dumnezeu de a străbate această mare furtunoasă cu ajutorul conştiinţei. Care, prin recunoaşterea şi mărturisirea păcatelor, s-a lipit de singurul Om care Îl poate duce la ţărmul de Sus al acestei mări. O conştiinţă curată a ridicat deja sufletul deasupra apelor. Iar prin puterea primită prin Sfintele Taine şi mişcându-se după cuvântul lui Hristos, poate începe să păşească, cu îndrăzneală, pe valuri…

            Dragi tineri, începe şcoala unde veţi învăţa, inevitabil, doar să înotaţi. Dar, cu două săptămâni în urmă, s-a deschis anul bisericesc şi Hristos a început din nou cursurile de mers pe apă! Sunteţi aşteptaţi cu multă dragoste să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu. O cunoaştere care începe cu iertarea păcatelor, cu ieşirea din apele murdare ale lumii.

 

Această mare e acoperită de adolescenţi

Care învaţă mersul pe valuri, în picioare,

Mai rezemându-se cu braţul de curenţi,

Mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.

Eu stau pe plaja-ntinsă… Şi aştept

Un pas greşit să văd sau o alunecare (…)

Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan

Au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.

(N. STĂNESCU – Adolescenţi pe mare)