Zilele trecute am citit un articol ce atrăgea atenția asupra faptului că cel mai bun violonist sub 28 de ani din lume este român, dar România nu a auzit de el. Este un aspect trist ce ar trebui să ne îngrijoreze, determinându-ne să fim mai atenți cu cei pe care Dumnezeu i-a hăruit cu daruri deosebite.  Din păcate se observă o relativizare crescândă față de valorile noastre, o indiferență față de frații noștri români, care au slujit lui Dumnezeu și culturii dovedind încă o dată că „sufletul culturii este cultura sufletului”.

Voi încerca să exemplific: săptămâna trecută, pe 14 octombrie s-au împlinit 160 de ani de la nașterea unuia din marii noștri români, Ciprian Porumbescu. Gândeam că vor fi ample manifestări culturale dedicate momentului comemorativ. Mai că visam la un afiș mare adresat melomanilor, care să emoționeze prin următorul mesaj: în cinstea aniversării marelui compozitor român, Opera Națională din orașul „cutare” vă invită să retrăiți bucuria românilor brașoveni, care au fost martorii la punerea în scenă a primei operete românești, Crai nou”.  Îmi doream să aud că Filarmonica din altă urbe a oferit iubitorilor de gen un concert din compozițiile pentru pian, vioară, piese camerale și de orchestră zămislite de mintea strălucită a tânărului bucovinean.  Tot legat de ziua lui Porumbescu aș fi voit să aud că un cor de teologi au regăsit și descifrat niște partituri din multele cântări bisericești compuse de Porumbescu, despre care nu se mai știu prea multe. Poate că au fost astfel de evenimente pe care mass-media nu le-a evidențiat. Cert este că marele compozitor român, nici chiar în ziua aniversării lui, nu a reușit să fie subiectul unui spectacol muzical, unui concert de muzică bisericească și nici chiar a unui articol de primă pagină. Excepție a făcut Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” din București, care, în ziua de 13 octombrie, a comemorat în mod special pe inegalabilul june bucovinean.

 Încercând să aduc un smerit omagiu teologului compozitor, înzestrat de Dumnezeu cu belșug de har, voiesc să vă prezint anumite aspecte din viața lui legate îndeaproape de Biserică.

Așadar, în urmă cu cum 160 de ani, în ziua de 14 octombrie, se năştea al doilea din cei nouă copii ai familiei preotului Iraclie şi Emilia Golobiovschi, din Şipotele Sucevei, cel care va deveni unul din marii compozitori români, Ciprian Porumbescu. Nu-mi propun aici o abordare biografică a personalităţii lui uriaşe, nu voi aminti de dragostea sa nespusă faţă de ţară, nici de lupta dusă alături de societatea studenţească „Arboroasa“ pentru drepturile şi libertatea românilor din Bucovina, nici măcar de zilele grele de ocnă îndurate pentru idealurile naţionale, deşi întemniţarea i-a agravat boala care i-a îngenuncheat trupul firav la doar 29 de ani. Sunt numeroase alte aspecte ale vieţii sale puţin cunoscute. Celebrul compozitor s-a pregătit, trudind din greu, să calce pe urmele tatălui său în ale preoţiei. A absolvit Seminarul şi Facultatea de Teologie de la Cernăuţi, dar a ales să-şi dedice viaţa slujirii lui Dumnezeu prin muzică. Tot în cadrul renumitei facultăţi de teologie cernăuţene, Ciprian şi-a însuşit noţiuni solide de armonie şi dirijat coral de la preotul Isidor Vorobchievici, renumitul profesor şi compozitor bucovinean, autor al unei vaste creaţii coral-liturgice. Fiul preotului Iraclie a primit ajutor necondiţionat din partea Bisericii pentru a-şi continua studiile. Plecarea sa la Viena s-a datorat în mare măsură bunului mitropolit de la Cernăuţi, Silvestru Moraru Andreevici, care i-a oferit o bursă, intuind sclipirea de geniu sădită de Dumnezeu în junele bucovinean. Mai târziu, preotul Constantin Moraru, coleg de facultate cu Porumbescu şi membru al „Arboroasei“, în amintirile sale legate de viaţa de student a compozitorului, afirma că Porumbescu era dirijorul corului Facultăţii de Teologie. Printre cursuri şi orele încărcate de studiu, inimosul student a compus partituri de o rară frumuseţe pentru multe slujbe religioase între care toată Liturghia darurilor, inclusiv axioanele Liturghiilor de joi şi sâmbătă din săptămâna Sfintelor Pătimiri. După absolvire, în 1877, nu a fost hirotonit. Temător de Dumnezeu fiind,  Porumbescu a privit cu sfială altarul Bisericii, dar a continuat să-şi manifeste deplin dragostea pentru Biserică slujind o altfel de „liturghie” căci a aşezat pe „altarul muzicii”, portativul, compoziţii religioase menite să înfrumuseţeze cultul divin. Amintim câteva titluri: „Cântările Sfintei Liturghii în Do major“, „Tatăl nostru“, „Adusu-mi-am aminte“ în sol minor, „Condacul Maicii Domnului“, „Prohodul Domnului“, „Priceasna de Paşti“ şi „Axion la Rusalii” cântări la Te Deum, Oratoriu pentru Vinerea Patimilor pe patru voci“ și altele.

Ce înălțător ar răsuna astăzi un cor de seminarişti sau teologi cântând o Liturghie integrală sau celelalte cântări bisericeşti de o rară sensibilitate, pe care inspiratul muzicolog le-a compus, dar le-a şi interpretat, ca student şi dirijor la Cernăuţi ori la Viena, ca dirijor al coralei Societăţii studenţeşti „România Jună“ ori ca profesor de muzică vocală la Şcolile Române şi dirijor la Biserica „Sfântul Nicolae“ din Braşov. Din păcate, mare parte din compoziţiile sale religioase nu sunt cunoscute. Excepţie pare a face „Tatăl nostru“, piesă corală pentru cor bărbătesc la patru voci, întâlnită adesea în repertoriul corurilor bisericeşti.

Observ un interes crescut pentru compozitori de cântări bisericești din alte părți ale Ortodoxiei, fapt lăudabil de altfel, arătând deschidere și prețuire pentru valori. Dar mă întreb: pe-ai noștri, când și cine s-ar cuveni să-i promoveze?  Spunea cineva că un popor fără istorie, fără cultură, fără rădăcini, riscă să dispară în viitor. De aceea să învățăm să ne prețuim mai mult valorile, cultura, personalitățile plămădite în pământul străbun.  Să nu le aruncăm în bezna ignoranței și a uitării. De aceea îmi exprim speranţa că interesul pentru creaţia de factură religioasă a lui Ciprian Porumbescu îi va preocupa pe mai mulţi profesori ai şcolilor noastre teologice sau pe tinerii muzicieni, dirijori, iubitori ai valorilor culturale naţionale, care să scoată la lumină aceste compoziţii, îmbogăţind astfel repertoriul corurilor din bisericile noastre. Ar fi, cred, cea mai concretă dovadă a preţuirii şi recunoştinţei noastre faţă de Ciprian Porumbescu. Numai aşa putem să-i împlinim ultima dorință: „Vegheaţi să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască căci eu, iată, mă sting. Le las în dar neamului meu!“