În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. (Luca 7, 11-16)

Învierea fiului văduvei din Nain este una dintre cele „doar” trei asemenea minuni săvârșite de Domnul Iisus, celelalte două fiind a fiicei de doisprezece ani a lui Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, respectiv cea a prietenului Său Lazăr, fratele Martei și al Mariei din Betania, și el relativ tânăr. „Doar” trei, între ghilimele, deoarece Hristos a făcut numeroase minuni, în special vindecări din boli incurabile sau foarte grele, ori uneori malformații din naștere, cărora li se adaugă exorcizări, dar și două înmulțiri ale pâinilor și câteva manifestări de putere asupra naturii: umblarea pe mare, potolirea furtunilor, uscarea smochinului neroditor. Mai putem adăuga aici și două pescuiri minunate prin bogăția de pește prins, precum și o a treia mai mică, prin care Petru a găsit în gura unui pește un ban cu care a plătit darea la Templu. O înșiruire destul de bogată, dar încă insuficientă pentru a „compacta” lista de minuni ale lui Iisus. Însă între toate aceste miracole, învierile din morți cu siguranță sunt cele mai impresionante, deși motivul nu e raritatea lor, „doar” trei, ci efectul. Omul poate trăi cu infirmități, cu foame, cu boli, chiar bântuit de duhuri necurate, supraviețuiește furtunilor, dar cine nu fuge de moarte?

Când e vorba de propria moarte, rari sunt oameni senini în proximitatea întâlnirii cu ea. În schimb, vederea morții altora, procesul încheierii socotelii cu viața aceasta, ne înspăimântă în grade diferite. Una este să vezi pe cineva care pleacă la bătrânețe, încărcat de ani, aici moartea fiind considerată un proces „natural” care, chiar dacă produce durere în urmașii celui decedat, este cumva de înțeles. De la optzeci de ani în sus, după cum spune Psalmistul, viața e mai mult „osteneală și durere” (Ps. 89,11). Oricine asistă la înmormântări ale unor persoane având asemenea vârste poate constata o oarecare împăcare cu gândul a celor prezenți. Nu că tristețea ar lipsi. În definitiv, moartea rămâne nenaturală și pentru un om de o sută cincizeci de ani, însă ea nu mai pare chiar atât de tragică. Altfel stau lucrurile atunci când cineva moare fiind în floarea vârstei. Perioada „critică” a morții cuiva este de la momentul adolescenței și până la vârsta când deja fiii și fiicele au crescut întrucâtva. Durerea plecării dintre cei vii e amplificată de neajunsurile provocate celor rămași fără sprijin în viață. Dar apăsarea e chiar mai mare atunci când moartea curmă speranțele cuiva. De aceea copiii și tinerii luați, așa cum se spune în popor, înainte de vreme, împing uneori familia și în special pe părinți la disperare, dacă ei nu sunt ancorați bine în credință.

Teoretic noi, ca binecredincioși creștini care credem în Învierea Domnului, ar trebui să nu ne mai temem de moarte. Ea ar trebui să însemne întâlnirea cu Dumnezeu, ajungerea la un loc al păcii, „unde nu este durere, întristare și suspin”, cum spune condacul de la slujba înmormântării și intrarea în „viața fără de sfârșit”. Dar nu numai noi creștinii, fiii Învierii, avem o asemenea viziune despre viață și moarte. Evreii din vremea Domnului credeau că după moarte se vor așeza alături de părinții lor în Șeol, tradus prin „casa morților”, așteptând învierea tuturor la Judecata de Apoi. Așa mărturisește Maria despre Lazăr: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi” (Ioan 11,24). Desigur, Șeolul e asociat de noi cu iadul. Nimeni înainte de Hristos nu ajungea în Rai, nu ajungea să vadă fața lui Dumnezeu. Dar chiar și așa, cei ce așteptau acolo, nu se aflau într-un loc de chin, ci mai degrabă în întunericul speranței venirii lui Mesia. Și totuși, atât evreii cât și noi creștinii care Îl avem deja pe Hristos Dumnezeu, rămânem triști chiar și azi în fața morții. Cu atât mai mult, în fața morții copiilor și tinerilor. Aceasta fiindcă nu suntem încă atât de mult legați de Dumnezeu și Împărăția Sa, ci trăim ancorați în cele de aici. O astfel de atitudine nu e nicidecum de condamnat, ci mai degrabă e o constatare că, trăind pe pământ, dorim să gustăm încă din această viață nemurirea pentru care am fost creați. Pentru aceasta de fapt ne pregătim, deși cel mai ades nu știm foarte bine cum să facem pregătirea.

Tânărul din satul Nain, aflat nu departe de Capernaumul în care Iisus a făcut atâtea minuni și nici de locul unde a rostit Fericirile și celelalte cuvinte de zidire duhovnicească, fusese unicul fiu al unei femei văduve. Comparativ cu celelalte exemple descrise mai înainte, durerea ce apăsa asupra mamei acestuia era chiar mai mare: tinerețea fiului, singularitatea lui și lipsa unui soț o lăsa pe aceasta cu totul singură pe pământ, pur și simplu exilată printre cei vii, nemaiavând nimic pentru care să trăiască. Vie trupește, dar mai mult moartă, cu sufletul legat mai degrabă de cei mutați deja dincolo. „Mulțime mare din cetate era cu ea”, spune Evanghelistul, dar ce folos, când persoanele dragi ei o părăsiseră! Și atunci lui Iisus I se face milă de ea și îi spune: „Nu plânge!” Desigur, mulți încercăm să consolăm pe cei îndoliați cu cuvinte asemănătoare sau poate mai elaborate. Dar în definitiv declarațiile noastre doar aceasta reușesc: să consoleze, adică să aducă în locul pierderii o slabă, insignifiantă alinare. Numai că la Dumnezeu lucrurile stau altfel și El are putere asupra vieții și a morții. Așa că, atingându-Se de sicriu, îi spune tânărului „scoală-te!”, iar făptura trecută în moarte se întoarce la viață. Mortul înviat începe să vorbească și este dat de Domnul  mamei sale.

Rezultatul acestei minuni neașteptate, necerute de nimeni, dacă am compara-o cu învierea fiicei lui Iair, provoacă frică între martorii evenimentului. Moartea însăși înfricoșează, dar tot la fel și învierea! Misterul ce înconjoară cele două stări caracteristice ale întregii creații – viața și moartea – este în măsură să înfricoșeze. Numai atunci când traiul de zi cu zi devine o obișnuință, sau dimpotrivă când moartea cuiva e deja lăsată în trecut, ne simțim în largul nostru. Dar de îndată ce resimțim tensiunea dintre cele două, frica ne cuprinde, multiplicându-se în nesiguranță, angoasă, furie, disperare, dacă nu suntem „antrenați” în nădejdea pentru cele netrecătoare. Așadar trăim în frică fiindcă nu suntem încă în mod constant cu Domnul. Nu suntem cu El pe cale, asemenea ucenicilor ce-L însoțeau la momentul întâlnirii cu cortegiul funerar. Alături de „Apărătorul cel mai mare” și „Biruitorul iadului”, după cum e numit Iisus în primul condac al Acatistului Său, ne simțim apărați de moarte. Ea nu mai are putere asupra noastră. Sau, cum citim în psalm: „de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti” (Ps. 22,4). Dar dacă Iisus rămâne pentru noi un străin, frica persistă. Ba mai mult, întâlnirea cu El e în măsură să ne înspăimânte și mai tare, fiindcă pe lângă moartea care ne taie pelerinajul pământesc mai vine și frica de răspunsul pe care trebuie să-L oferim la Judecată.

Frica de Hristos, de întâlnirea cu El, nu se lasă alungată cu una-cu două. Dar nici nu trebuie să ne preocupe prea mult aceasta. În relația cu Dumnezeu se poate dezvolta de fapt singura frică chiar constructivă. E acel început al lucrurilor bune, după cum spune înțeleptul: „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt” (Înțel. Solomon 9,10). Ea era activă și în inimile martorilor învierii despre care s-a citit în Evanghelia acestei duminici. Dar naște în ei totodată și dorința de slăvire a lui Dumnezeu. Mysterium tremendum se îmbină, în sufletele oamenilor cu adevărat credincioși, cu mysterium fascinans. Cei ce Îl slăvesc deja pe Dumnezeu, dacă li se oferă șansa de a Se întâlni cu El, se simt încurajați, simt că nu sunt singuri, părăsiți pe acest pământ. Nu mai sunt orfani, asemenea copiilor cărora le-au murit părinții. Nu mai sunt văduvi, nici văduviți, asemenea adulților cărora cineva drag, poate chiar copil, le-a plecat înainte de vreme. În prezența lui Hristos oamenii din Nain au simțit că „Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”. Iar această mare bucurie e de nedescris. Nici o tristețe, nici o frică, nici o lipsă nu o poate alunga. E pregustarea Învierii, fiindcă de acolo moartea lipsește cu desăvârșire.