Despre arătarea credinţei

Cam asta ar fi ceea ce suportă o presă laică să spună despre credinţă, adică lucruri care nu te implică personal şi care nu presupun adeziunea la un crez.

Una din cele mai mari victorii ale ideologiei iluministe este scoaterea religiei din spaţiul public. Credinţa a devenit o afacere privată, care mă priveşte pe mine, eventual pe cei foarte apropiaţi, şi apoi, pe nimeni altcineva. Pot să o manifest acasă şi în spaţii special amenajate numite biserici. În rest, trebuie să mă comport, neabătut, conform normei laice care ne guverneză vieţile, să fac abstracţie de lucrul cel mai important care îmi structurează viaţa. Trăim într-o alienare atât de mare încât nici măcar nu o mai resimţim ca atare. Ne-am obişnuit să ne arătăm doar partea noastră laică, iar asta ni se pare suficient pentru convieţuirea normală cu semenii noştri.

Este chiar impudic să îţi manifeşti credinţa în public. Sunt chestiuni care ţin de suflet. E ca o expunere a ceea ce ai mai intim în faţa oricui are chef să te privească. E cel puţin nepotrivit cu circumstanţele în care se desfăşoară viaţa modernă. Unii te vor lua în râs, alţii te vor privi cu neîncredere, alţii vor fi suspicioşi, dar cei mai mulţi vor fi indiferenţi şi plictisiţi. Vor exista însă, poate, şi câţiva care te vor privi cu interes. Ei bine, pentru aceştia merită să rişti şi să te expui.

Şi totuşi, ce poate fi spus în public, în presă, de pildă, fără să işte discuţii? Mai întâi de toate, sunt datele obiective. Pot fi oferite informaţii referitoare la sărbătorile creştine, cum sunt Crăciunul sau Paştele, reportaje legate de aglomeraţia din biserici (mai ales când pelerinii se închină la sfintele moaşte), tradiţii populare referitoare la aceste sărbători, ştiri mai acătării din viaţa Bisericii. Mai des, despre preoţi aflăm atunci când au loc scandaluri pe diverse teme. Cam asta ar fi ceea ce suportă o presă laică să spună despre credinţă, adică lucruri care nu te implică personal şi care nu presupun adeziunea la un crez. Religia poate oferi ştiri şi informaţii la fel ca orice altă parte a vieţii, fără să se deosebească prin ceva de acestea.

În spaţiul cultural, creştinismul este abordat ca fapt obiectiv, ca parte a culturii. El poate fi studiat istoric, sociologic, psihologic, literar. A marcat imens de mult umanitatea şi chiar şi acum sunt destui oameni de ştiinţă sau literaţi care se declară credincioşi. Îşi are partea lui bine stabilită, destul de mică, în timpurile noastre, în ansamblul culturii contemporane, dar imposibil de ignorat. Nici aceasta nu presupune o implicare personală. Sunt date pe care le putem strânge, cataloga, afirma, dar care rămân la fel de reci ca orice alte informaţii pe care ni le oferă lumea. Iar ele nici nu conduc la îmbrăţişarea credinţei. Legat de acest aspect ne amintim că adversarii predării religiei în şcoli găsiseră o soluţie alternativă. Ei propuneau ca în locul religiei- şi fiecare cult îşi poate preda credinţa sa - să se studieze o „obiectivă” istorie a religiilor, astfel ca elevii, odată ajunşi la maturitate, să poată alege ceea ce li se potriveşte mai bine. Se evita astfel „pericolul” să se ajungă cumva la credinţă.

Aceste manifestări ale creştinismului în sfera publică sunt insuficiente. Ele ne pot transmite informaţii despre cele ce se întâmplă în sfera religiosului, dar nu arată ce anume înseamnă credința și, prin urmare, nu pot convinge pe nimeni. De aceea este necesară, în ciuda riscurilor, a inadecvării la direcţiile (post)modernităţii, a ridicolului presupus, a exhibării intimităţii sufleteşti în faţa oricui se nimereşte, manifestarea asumată a credinței în spațiul public. Sperăm ca bunul Dumnezeu să ne ferească de excese.

O credinţa care rămâne pur interioară, care nu se manifestă şi în public nu poate să dea roade, nu poate, pe termen lung, nici măcar să mai existe. Orice lucru prezent în sufletul şi mintea mea trebuie să capete o „obiectivare” în acţiunile mele pentru ca el să existe cu adevărat. Această acţiune îmbracă forma rugăciunii,  a mersului la biserică, a ţinerii posturilor, se vede în felul în care mă îmbrac, în comportamentul faţă de semeni. Nu m-aş putea numi creştin dacă nu aş face toate astea şi o mulţime de alte lucruri care, şi ele, sunt legate de sfera credinţei.

De aceea este greu de crezut că cei care susţin „am eu credinţa mea, nu am nevoie de popă şi nici să merg la biserică”, nu sunt cu adevărat creştini. Or avea credinţa lor, de acord, dar nu este aceea în care au fost botezaţi. Este, cel mai adesea, o supă new-age-istă, din care îşi aleg să creadă în orice vor şi să facă aproape orice le place.

Există studii bine documentate care dovedesc că dacă cei din primele secole ar fi zis, precum cei de acum, că nu au nevoie să-şi manifeste credinţa în public, astăzi nu am mai fi fost creştini. Acei oameni din vechime au preferat să meargă la liturghie sau să nu jertfească idolilor, chiar dacă asta a însemnat, uneori, condamnarea la moarte. „Sângele martirilor a fost sămânţa creştinilor”, a rodit şi a chemat la credinţă şi pe păgâni. Datorită lor, martirilor care şi-au dat viaţa, putem acum să ne închinăm liber. Doar că nu mai avem chef să o facem. 

Trăim într-un loc în care exprimarea liberă a credinţei este îngăduită fără oprelişti, dar nu ştim să ne bucurăm de acest fapt. Cancelarul german Angela Merkel a spus recent că religia creştină este cea mai persecutată din lume, stârnind valuri de proteste din partea organizaţiilor ateiste. Adevărul este că la fiecare câteva secunde un creştin este omorât pentru credinţa sa în ţările islamice, în ţări din Asia şi în China. Or, acest lucru ne lasă destul de indiferenţi pe noi, cei ce avem o libertate de exprimare şi de opţiune neîngrădită.

De aici însă nu se poate concluziona că la noi situaţia este roză. Există o altfel de persecuţie, mai „soft”. Este dictatura trendului general care se îndepărtează de credinţă, a stilului cultural general laic. Creştinismul este o „metanaraţiune” depăşită în postmodernitate. Cei ce îşi manifestă credinţa urmând riguros cadrele ei dogmatice, pentru că aşa ştiu că trebuie să mărturisească, riscă să fie marginalizaţi. Faptul de a fi dat la o parte şi desconsiderat este, şi el, un soi de persecuţie pentru care îţi trebuie tărie ca să o accepţi şi să mergi mai departe. Există un singur mod de a ieşi biruitor din lupta cu prigoana subtilă la care lumea îi supune pe credincioşi. Să îi urmăm lui Hristos şi cuvintelor lui: „În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33).

Citește alte articole despre: credinţa, New Age, islam, presă, religia în şcoală, Angela Merkel

De la același autor

Ultimele din categorie