Suntem foarte aproape de Înălțarea Domnului ca sărbătoare care marchează ciclul Cincizecimii. La 40 de zile de la Răstignirea și Moartea Mântuitorului suntem chemați să recitim motivele pentru care toate acestea s-au petrecut spre a intui motivul Învierii Lui. Avem așezat dinainte textul despre „venirea ceasului” Mântuitorului. De o săptămână ni se descoperă câte astfel de capcane ori ceasuri false i-au fost fixate Domnului Hristos de către farisei. Râvnitori mari într-ale credinței, dar și mari manipulatori de suflete. Cu Hristos, vizibil, nu le merge și asta îi supără teribil. Și calcă linia roșie a funcției lor religioase pe teritoriul politicului dictatorial și al morții. Fariseii se supără iar Elinii, veniți de departe, cer să Îl vadă pe Iisus. E prima cerere deschisă a unui alt popor decât cel iudeu în a vedea, asculta și trăi minuni cu Iisus Hristos. De aceea și spune Domnul: „A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului!”. Și anunță moartea Sa în cea mai metaforică imagine din câte putea să cuprindă o carte scrisă pentru oameni. Îngăduiți-mi să redau textul rostirii Mântuitorului  după traducerea pe care Marin Preda o face „Fraților Karamazov” al lui Dostoievscki: „Amin, amin, adevăr grăiesc vouă, bobul de grâu dacă nu moare stingher va fi, dar dacă moare multă roadă va aduce!”. Hristos refuză singurătatea unei misiuni ratate pentru a învăța pe om că a împlini cele asumate este marea provocare a Învierii. 

E textul în care Domnul Hristos ne arată că, cel care își iubește sufletul și-l va pierde în timp ce acela care își urăște sufletul în lumea acesta îl va păstra pentru veșnicie. Grea provocare. O provocare asupra comodității firii umane care caută calea cea mai ușoară spre Împărăție? Un text care anulează, în fapt, orice compromis duhovnicesc cu lumea? Cert este că de această exigență ține așezarea în urmarea lui Hristos și cinstirea lui de către Tatăl. Pare ultimativ și pare așa și pentru că, îndată, Ioan Evanghelistul strecoară aici textul maximei smeriri dinaintea Tatălui în care Fiul Cel Unul născut asumă mai degrabă moartea decât renunțarea, tulburarea sufletului în schimbul comodității în care mustea o religiozitate ca aceea în care se mișcau și trăiau „experții” vremii. Poate că de aici ar trebui să se desfășoare orice încercare de înțelegere a lui Hristos întru Patima, Moartea și Învierea Sa. Din cererea Lui urmată de ecoul glasului tatălui: „Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi!”. Un Tată care nu schimbă prioritatea de pe fii Săi răzvrătiți și neadormiți în ura lor pe Cel Unul Născut care S-a întrupat pentru ca prin El să triumfe Iubirea. 

Nu cred că în liniile logicii umane gândul Tatălui va putea fi vreodată înțeles pe deplin. De altfel, oamenii prezenți confundă vocea cu un tunet ori rostirea unui Înger. Dacă priviți spre interpretările moderne ale vocii Tatălui, veți vedea că până astăzi unii acceptă drept voci de tunet ori rostire îngerească preferând ufologia și forțarea spiritualității anghelofaniilor în schimbul auzirii adevărului: Tatăl vorbește! Glasul Lui nu-i pentru Hristos, ci pentru noi. Pentru o lume care aude toate zvonurile, știrile și mizeriile dar nu mai poate asuma adevărul pe care îl aude. Pentru aceea Mântuitorul simte că trebuie să le spună celor care Îl priveau ori auzeau că a început prin rostirea Tatălui cernerea credincioșilor de falșii trăitori ai vestirii din glasul Tatălui.   

Domnul vestește că stăpânitorul lumii acesteia – precum și a aceleia – este aruncat în afară. Și Își vestește Înălțarea pe Cruce, ridicarea pe lemn din care va trage pe toți la Sine. Părinții Bisericii pentru aceea văd în Răstignire începutul Înălțării. Pe de o parte, fizic, Hristos chiar  e ridicat de la pământ. Pe de alta, fără Răstignire nu există împlinirea voii Tatălui. Crucea este „trapa” prin care este aruncat diavolul în întunericul care nu mai este lume, ci nelume. E fereastra prin care intră Lumina. Aceea despre care Domnul spune: „Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii!”. Pentru astfel de cuvinte oamenii Îl urmează pe Hristos. Pentru că oferă Lumina ca alternativă nimicului întunecat. E greu? Sigur. Fără El imposibil, dar cu El Lumina e Lumină iar stăpânitorul lumii zvârlit în afara lumii. Pe care sufletul nostru trebuie să învețe să o urască nu pentru sine, ci pentru întunericul prin care încearcă să ne schimbe sufletul în întuneric.