Nu suntem perfecți. Nici unul. Dar ne dorim oare cu adevărat să fim? Ce e perfecțiunea ? Și ce efect ar avea ea asupra mea ? Când vorbim, zicem : o sferă perfectă, o zi perfectă, o sănătate perfectă, un bărbat sau o femeie perfectă, o iubire perfectă. Dar sunt aceastea cu adevărat perfecte ?
Nici o sferă măcar, făcută de om, nu e perfectă (indiferent de material). În schimb, în mod real, putem face sfere cu o abatere precisă de la suprafața sferică ideală. Cu cât vrem o toleranță mai bună, cu atât trebuie să plătim un preț mai mare. Oamenii au constatat că, deși ar părea că cel mai bine e să ne dorim sfere cât mai perfecte, ideal e de fapt să găsim toleranța potrivită cu scopul în care va sluji sfera respectivă. Una e toleranța pentru bilele de rulment, alta pentru bilele de biliard și așa mai departe. Problemele apar când una vrea să fie în locul celeilalte, sau viseaza că ar fi mai „împlinită“ dacă ar fi altceva : o minge de fotbal, un balon de săpun, sau un glob de cristal.
La fel e și cu celelalte „perfecțiuni“. Apropierea de ceea ce, de multe ori prea subiectiv, numim perfecțiune are un preț pe care unii dintre noi, știe Bunul Dumnezeu asta, nu putem sau nu suntem pregătiți să-l plătim. Dar dacă am avea cum, și l-am plăti ? Am fi oare mai fericiți ? Întotdeauna vor fi alții mai pregătiți, mai înalți, mai frumoși, mai buni la suflet decât noi.
Multe sunt vrednice de dorit, dar Dumnezeu are cu noi un plan. Cu fiecare din noi. Ne iubește pe fiecare mai mult decât întreaga făptură materială zidită de mâinile Sale (care sunt Fiul și Duhul Sfânt, cum zice Sf. Irineu al Lyonului). Important e să descoperim împreună cu El acest măreț plan. Să ne entuziasmăm de el și să-l urmăm nestrămutat. Să ne lăsăm pătrunși încet, încet, cu fiecare zi și an, de acest plan, de rostul nostru pe pământ.
Nu vedem încă nici un rost, nici un sens al vieții noastre ? Uneori, la început, nu îl vedem. Dar el este acolo, așa cum sămânța pusă în pământ la început nu o vedem, dar lucrarea ei sub brazdă e în plină desfășurare. Când apare primul colț verde, partea cea mai grea de fapt a trecut.
Ce greu trebuie să-i fie să dea pământul la o parte ! Dar chiar pământul a ajutat-o și a ferit-o de frigul iernii !
La fel este nevoie să facem și noi. Să dăm neîncrederea în dragostea lui Dumnezeu la o parte ! Să Îl rugăm cu lacrimi : „Doamne ajută-mă să cunosc, să iubesc și să fac voia Ta !“. Să ne uitam în jurul nostru și să înțelegem că greutațile, neputințele, ispitele și necazurile, deși le înlăturăm cu greu din calea noastră, ele sunt cele care ne-au păzit de mândrie și de vanitate, de egoism și grandomanie, care atunci când cotropesc un suflet îl fac să înghețe cu suflarea lor aducătoare de moarte spirituală.
Curaj ! Rostul tainic al vieții fiecăruia din noi e de fapt dăruirea de sine. Mântuitorul ne spune : „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă“ (Ioan 12, 24). Însă tot El ne spune iarăși : „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine, căci Eu Sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară.“ (Matei 11, 28-30).
Nu înțelegem dintr-o dată acestea, uneori nici nu vrem să le înțelegem, alteori le uităm, dar Dumnezeu știe, și ne cheamă să Îi fim prieteni, să vorbim cu El, să căutăm fericirea cu entuziasm, cu tenacitate și sinceritate, în fiecare zi. Vom înțelege astfel, mai devreme sau mai târziu, că numai „dăruind vom dobândi“, cum zicea Părintele Nicolae Steinhardt. Iar când acestea nu vor mai fi pentru noi doar niște cuvinte frumoase, ci vor fi, simplu, chiar rațiunea noastră de a fi, atunci vom auzi în inimile noastre cântând îngerii și vom putea și noi zice cu Sf. Ap. Pavel : „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.“ (Galateni 2, 20).