Discursul Regelui

Responsabilitatea noastră nu este doar a custodelui unui muzeu faţă de marile realizări ale strămoşilor, ci este cea plină de iubire a părintelui pentru copiii săi, cărora doreşte să le dea întotdeauna ceea ce este mai bun, mai drept şi mai aproape de adevăr.

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa.”

Regele Mihai a rostit primul său discurs în faţa parlamentului României după 65 de ani. O etapă a istoriei noastre s-a încheiat. A durat 65 de ani, iar efectele ei vor fi poate resimţite încă pe atât, în definitiv, după cum a şi afirmat Regele, ceea ce s-a construit în 140 de ani a fost distrus în doar 40. Vom aveam nevoie pentru o reconstrucţie solidă de încă 20 de ani pe lângă cei 20 profeţiţi de Brucan. Dar cel puţin avem prin mesajul Regelui legătura cu o altă lume, o lume în care morala, credinţa şi legătura cu înaintaşii sunt condiţiile fundamentale ale normalităţii şi dezvoltării nu numai spirituale şi morale, ci şi economice şi politice.

După evenimentele din 1989, România a oscilat între două tipuri de destin posibil, unul în care ne-am fi croit o altă soartă, complet nouă, fără legătură nici cu moştenirea comunistă dar nici cu tradiţiile politice de dinainte instaurării comunismului. Sau am fi încercat să ne regăsim rădăcinile şi să ne reluăm creşterea organică din momentul în care a fost brutal întreruptă.

Ambele posibilităţi s-au dovedit a fi iluzorii. După multe încercări eşuate, clasa politică a renunţat la democraţia originală şi a adoptat mai mult sau mai puţin de faţadă discursul şi valorile Uniunii Europene şi ale Alianţei Nord Atlantice. Dar făcând acest lucru a sărit peste etapa recuperării legăturilor fireşti, istorice, dintre noi şi Europa civilizată. Astfel, aderarea noastră la UE şi NATO nu a fost un gest organic, ci un calcul oarecum meschin şi un eşec al clasei politice de a găsi o voce şi o voinţă proprie. Integrarea noastră a fost viciată de la început pentru că a fost expresia unei lipse de onestitate care ascundea faptul că politicienii nu doreau aderarea ca o vindecare a rupturii tragice de după cel de-al Doilea Război Mondial, ci ca o scuză şi un paravan al incompetenţei. Ei nu îşi însuşiseră acele valori care pot coaliza o naţiune, îi pot da un sens şi o direcţie istorică, ci doar încercau să acopere golurile unor guvernări cinice şi lipsite de perspective.

De-abia discursul Regelui ne-a reamintit că forţa unei naţiuni stă nu în performanţa economică sau în abilitatea cinică de a zice ca la Bruxelles şi a face ca pe Dâmboviţa, ci în credinţa în Dumnezeu, în verticalitatea morală şi în respectul faţă de înaintaşi. Orice forma de guvernare am avea, fie republică, fie monarhie, pentru a fi cu adevărat legitimă trebuie să se întemeieze pe aceste valori. Regele ne-a arătat prin acest discurs că legitimitatea nu ţine de puterea temporară, de alegeri sau de recunoaşterea internaţională ci de felul în care poţi face legătura cu trecutul şi cu viitorul spre folosul şi bunăstarea ţării tale.

Fraza de sfârşit a discursului Majestăţii Sale a fost un avertisment dar şi o încurajare, România nu este o ţară pe care am luat-o moştenire de la înaintaşi ci ca o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. În felul acesta responsabilitatea noastră nu este doar a custodelui unui muzeu faţă de marile realizări ale strămoşilor, ci este cea plină de iubire a părintelui pentru copiii săi, cărora doreşte să le dea întotdeauna ceea ce este mai bun, mai drept şi mai aproape de adevăr.

Chiar dacă monarhia nu mai are multe şanse de a fi restaurată, prin discursul său, Regele Mihai ne-a readus legătura vie cu trecutul nostru şi prin ea cu un viitor în care credinţa morala şi respectul ne vor reda demnitatea pe care le credeam pierdute după 65 de ani de întuneric. Uitasem, ca naţiune, că lumina luminează însă în întuneric şi întunericul nu a biruit-o. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Citește alte articole despre: demnitate, UE, NATO, Regele Mihai I

Ultimele din categorie