Postul nu mai este de mult doar o perioadă eclesială integrată în ritmul liturgic al ortodoxiei. A devenit de mult un eveniment social, cu neputinţă de ignorat şi care suscită multe întrebări şi răspunsuri.

Unii văd postul ca pe un răstimp de schimbare a alimentaţiei. Campioni ai diversităţii culinare dar şi demoisele obsedate de siluetă postesc din reflex medical, naturist mai nou, sau terapeutic. Unii – creştini pentru că aşa s-au trezit la viaţă – postesc din obişnuinţă, nevrând să încalce cumva regulametele stricte ale Bisericii. Aceştia sunt cei care – cu o disciplină superstiţioasă aş putea spune – ascultă cu frică de porunca postului. Printre ei, însă, puţini trăiesc postul ca pe un fapt mistic, ca pe o cufundare în apele baptismale ale iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate.

Sunt oameni pentru care postul este doar o schimbare a gastronomiei, în care excesele de carne, brânză ouă etc., sunt înlocuite cu îmbuibarea cu fasole, cartofi şi varză. Febra gospodinelor ieşite din dictatura foamei se vede deja prin magazine. Rafturile cu surogate alimentare sunt golite dintr-o răsuflare, fie că este vorba despre salam de soia (de indecentă amintire), cremvurşti de post, caşacaval de margarină, pateuri vegetale având culoarea, mirosul şi gustul plasticului.

Din păcate, aşadar postul este văzut de cei mai mulţi oameni ca o regulă, ca o dispoziţie strictă a canoanelor Bisericii, uitându-se fiinţa lăuntrică a postului, interioritatea lui abisală, sensul lui teologic şi efectele sale în planul regnului spiritual.

Într-adevăr, postul nu e regulă, ci libertate asumată progresiv şi întemeietor de a schimba în mod fundamental igiena spirituală a alimentaţiei tale, excluzând carnea (obţinută prin ucidere), laptele (luat de la gura viţelului), ouăle (care au vocaţie de piuit) etc. Postul este aşadar un NU suprem spus violenţei gastronomice şi tentaţiei de tiranie a umanităţii faţă de creaţia lui Dumnezeu, sădită cu viaţă în ea. Modernitatea orientată tehnologic încearcă din răsputeri să cosmetizeze realitatea, vorbind de sacrificarea animalelor (de parcă am fi la templu nu la abator), când de fapt e vorba clar de o creştere a animalelor pentru a fi ucise şi mâncate.

În al doilea rând, postul nu este o cură de slăbire ocazionată eclesial, ci revărsarea de belşug de har şi de lumină de la Dumnezeu către cei care încearcă se semene cu oamenii din rai. Recursul la viaţa îngerească este aşadar ţinta postului Bisericii. El nu e doar abţinere de la anumite mâncăruri sau fapte, ci tocmai abundenţă a virtuţilor, festin al rugăciunii, nuntă a sufletului cu Mirele ceresc şi ospăţ preacurat al Tainelor Bisericii. Postul nu e aşadar o negativitate factuală, ci desăvârşirea vocaţiei noastre de rai, plinirea căutărilor noastre de a găsi în această lume Izvorul nemuririi ascuns în piatra libertăţii umane. 

Şi ceea ce este mai important este faptul că postul este atmosfera spirituală în care înfloresc multe daruri ale lui Dumnezeu. El este „primăvara sufletelor” în care sufletul înviază din moarte şi din nelucrare. El este remediu împotriva păcatului, exerciţiu al libertăţii dăruitoare, avocat al milosteniei, areopag al înţelepciunii, mediu teologic al curăţiei, asumare a tainelor lumii şi întoarcere la starea paradisiacă. Ceea ce-l desăvârşeşte, îi hrăneşte resorturile valorice şi îl pecetluieşte cu lumină este vocaţia lui profetică, aceea de a anticipa fiinţial Judecata lui Dumnezeu prin Spovedanie şi Împărăţia cerurilor prin Împărtăşanie.

Căci postul este realitate penitenţială şi euharistică, adică întoarcere la viaţa începătoare de viaţă şi hrănire din viaţa lui Dumnezeu.