Filme și valori creștine

Filme cu subiect creștin? Iată o adevărată provocare. Ceea ce odată era un lucru obișnuit a devenit în zilele noastre nu un eveniment ci o raritate șocantă (vezi filmul lui Gibson, „Patimile lui Iisus“, în special receptarea lui). Interesant este faptul că marile case de producții cinematografice au încetat să sprijine realizarea de filme cu tematică creștină odată cu „revoluția culturală“ a anilor 60 (a se citi experimentul în masă programat de „Ta-vistock Institute“ și „Stanford Center“ de spălare a minții tinerei generații).

Filme cu subiect creștin? Iată o adevărată provocare. Ceea ce odată era un lucru obișnuit a devenit în zilele noastre nu un eveniment ci o raritate șocantă (vezi filmul lui Gibson, „Patimile lui Iisus“, în special receptarea lui). Interesant este faptul că marile case de producții cinematografice au încetat să sprijine realizarea de filme cu tematică creștină odată cu „revoluția culturală“ a anilor 60 (a se citi experimentul în masă programat de „Ta-vistock Institute“ și „Stanford Center“ de spălare a minții tinerei generații). Singura excepție a fost producția europeană „Jesus of Nazareth“ (1977) a lui Franco Zeffirelli. În schimb au abundat realizări mai potrivite cu duhul acestui veac, realizări care au evoluat între următorii parametrii: ridicol („Jesus Christ Superstar“, 1973) și blasfemie („Last Temptation of Jesus Christ“, 1988). Și totuși...
Valorile creștine au fost sursa de inspirație a multor filme care nu au un scenariu bazat pe textul biblic. Despre acest gen de filme vorbim în acest articol, mai precis despre filmele realizate de doi frați belgieni, Luc și Jean-Pierre Dardenne. Deși au debutat în 1978, au intrat în atenția criticilor și a marelui public în 1996, cu „La Promesse“, pentru ca în 1999 să-i cucerească definitiv pe critici cu „Rosetta“. Din 1999 și până în zilele noastre, filmele fraților Dardenne au câștigat constant premii la Cannes și la alte prestigioase competiții de gen. Un lucru surprinzător dacă ținem cont de scenariul acestor filme în care respiră duhul iubirii de oameni al lui Hristos. De exemplu, în „Promisiunea“, ceea ce pare a fi o răvrătire adolescentină este de fapt o metanoia, o prefacere a conștiinței, o schimbare de duh: făgăduința făcută unui muribund, de a avea grijă de soția și de pruncul pe care acesta îi lăsa în urmă, îl împinge pe tânărul Igor la o maturizare precoce. Încercând să-și împlinească făgăduința, Igor se desprinde de iubirea tiranică a tatălui său (traficant de imigranți) pe măsură ce descoperă că adevărata iubire este inseparabilă de jertfelnicie iar adevărul nu este o concesie ci un imperativ.
Într-o altă capodoperă, „Fiul/Le Fils“ (2002) izul de pildă evanghelică este și mai pregnant. Olivier, un maistru-tâmplar, conduce un atelier vocațional pentru tinerii (post-delincvenți) ieșiți de la casa de corecție. Primul sfert de oră al filmului ni-l prezintă pe Olivier cuprins de o subită stare de agitație și neliniște. Motivul? În lotul noilor veniți se află și ucigașul copilului său. Deși putea să-l refuze sau să-l trimită la un alt atelier, Olivier îl primește ca ucenic. Întregul film prezintă tensiunea interioară a tatălui pus față în față cu ucigașul propriului său fiu. Nu-și dezvăluie identitatea față de tânărul delincvent astfel că însăși soția sa îl mustră: „Nimeni nu ar face așa ceva“, adică să-l ajute pe cel care i-a ucis copilul. „Știu“, răspunde Olivier, fiindcă gestul său este o ispășire. Filmul ne prezintă tumultul conștiinței unui părinte cu sufletul sfâșiat: ura și dorința de răzbunare (căci acestea par a fi inițial imboldul ajutorului dat tânărului delincvent), sunt înlocuite de milă și de dorința de iertare reciprocă. Secvența finală îi arată pe cei doi (de acum conștienți de identitatea adevărată a fiecăruia) împărțind împreună sarcina purtării unui stălp de lemn, într-o reproducere figurativă a purtării Crucii de către Mântuitor pe drumul Calvarului. Acum, Olivier este cel care devine ucenic, învățând să ierte și să iubească pe cel care i-a greșit.
Aceste teme, asumarea și purtarea propriei Crucii, iertarea și ispășirea în iubire a propriilor păcate, se regăsesc și în „Copilul/L“Enfant“ (premiul Palme d“Or, 2005) și „Rosetta“ (Palme d“Or, 1999). În „Le Silence de Lorna“ (câștigător al premiului pentru scenariu, Cannes, 2009), o tânără imigrantă din Belgia refuză să facă avort în ciuda presiunilor cumplite ale traficanților. Între o viață lipsită de griji dar marcată de păcatul pruncuciderii, și o moarte jertfelnică, Lorna o alege pe cea din urmă. Reușește să fugă de noii irozi și se ascunde într-o cabană părăsită dintr-o pădure, reeditare post-modernă a sălașului sărăcăcios de la Betleem.
Filmele fraților Dardenne sunt alegorii creștine despre oameni simpli, fii ai erei postindustriale, oameni care sunt asemenea nouă: călători pe drumul dintre Ierihon și Ierusalim. Filmele lor sunt pilde urbane care ne aduc aminte că păcatele se cer ispășite iar iubirea - încă - nu este un simplu cuvânt.

De la același autor

Ultimele din categorie