Într-o lume a discursurilor fără sfârșit, gomoase și indiferente la adevăr, porunca Mântuitorului către Lazăr cel mort pare o poveste. Hristos Domnul ajunge a patra zi după moartea prietenului Său, Lazăr. În clipa morții sale, vărsase o lacrimă și mulți, inclusiv Apostolii, leagă lacrima de moartea lui Lazăr. Domnul știe însă că moartea lui Lazăr deschide calea Crucii. Cu Lazăr mort, iadul se zguduie deja de frică. E în situația de a fi înghițit momeala care îl va distruge: Învierea!

Marta e supărată. Gureșă și obosită deja de zilele trecute de la moartea celui drag, reacționează, arătând că doliul nu se vindecă în tăceri, ci în dialog cu Acela Care acceptă furia ta pe moarte, pe durerea provocată de ea. Lăsând, cel mai adesea, goluri de nevindecat. Or Hristos nu vine să vindece de moarte, ci să o biruiască. Și începe din pragul de piatră al Betaniei. 

Maria e rugătoare. În taina camerei, se roagă. Cere să vină Hristos și El vine. Iese grabnic la chemarea Martei, prefigurând parcă ieșirea la chemare a lui Lazăr. Merg împreună, înconjurați de Apostoli și de grupul ce le ține calea spre mormântul lui Lazăr. Știm că nu se afla aproape. Oamenii veniseră, cel mai probabil, să ceară găzduire, cum făceau mereu când se apropiau de Ierusalim. Unii veneau de acolo, alții urmau să ajungă în câteva ceasuri. Vă puteți închipui ce forfotă era acum acolo, după moartea lui Lazăr, pentru că toți pelerinii zecilor de ani de slujire voiau să aducă rugăciunea lor la mormântul bărbatului. 

A patra zi. Piatra așezată la gură mormântului. Când Domnul cere să fie prăvălită din gura peșterii ce adăpostea pe cel mort, o singură teamă există: miroase! Adică moartea nu doar că se instalase, ci și mușca deja din trupul celui ales. Și, totuși, oamenii o fac. Rostogolesc opreliștea și se uită mai departe la spectacol, așteptând. Se gândeau, simplu, că Iisus va cădea de pe treapta de Învățător în aceea de profanator de morminte. Și stăteau. Hristos Domnul nu coboară în groapă, cum se așteptau, pentru că nu mai era timp de gesturi tainice, mistice, înțelepțite prin pilde. E vremea gestului simplu. Hristos Iisus este Dumnezeu-Omul și reacționează cu puterea ce-i este dată. Poruncește morții. El este Fiul Tatălui și știe cum Acesta a creat prin cuvânt. Puterea cuvântului aceluia zguduie lumea, reconfirmând că stăpânitorul ei e învins. Moartea morții e eliberarea din frica ei, din incredibila robie de veacuri a fericirii în tainițele înfricoșării. Hristos strigă: Lazăre, vino afară! Înfășurat în cele ale morții, Lazăr se ivește din tainița ascunderii în moarte. 

Nu știm să descriem ce se întâmplă dincolo de cuvinte. Orice încercare – chiar de film – nu poate surprinde decât developarea filmului învierii lui Lazăr, nu și adâncimea zguduirii iadului. La suprafață, uimire care izbucnește în admirație. În cele mai de jos, uimire care izbucnește în ură. E limpede că în fața gesturilor lui Hristos nimeni nu poate sta neutru. Te bucuri ori îl respingi, crezi ori rămâi în nefericita latură a morții supărate. Nu știm nici cele petrecute mai departe. Cum se vor fi îmbrățișat, uimirea lui Lazăr ori, pur și simplu, prima masă din ziua aceea. Nu știm dacă pelerinii vor fi plecat toți spre Ierusalim. Era zi de sabat și orice deplasare putea fi trecută în catastiful erorilor ce te scoteau din grațiile celor de la Templu. Or Iisus tocmai ce făcuse ca Lazăr să aibă parte de o călătorie lungă, de mii de ori mai lungă decât toate călătoriile. Aducând din moarte la viață pe Lazăr, dovedea că orice călătorie care te scoate din moarte – în multele ei chipuri prezentă încă din timpul vieții în noi – devine călătorie de slavă și odihnă în nemurire.

Sâmbăta lui Lazăr. Ni se întorc acasă, prin Liturghie, ai noștri cei de demult ori de aproape. Cei care au confirmat că putem fi iubiți și putem iubi. Cei a căror mărturie în viețile noastre ne-au dăruit viață. Care ne-au dăruit viață plătind cu moartea lor pe care o pomenim. Suntem laolaltă toți în Betania în care ne odihnim înainte de a merge mai departe. De-acum nu ne oprim numai la casa Martei, Mariei și a lui Lazăr. Ci și la mormântul lui. Ne uităm prelung, sperând la propria înviere. Speranța aceasta va crește în certitudine în numai o săptămână. Săptămâna numită de Părinții Bisericii „Paștele Crucii”. Îndrăznesc să vă chem: să mergem, să înțelegem și să trăim!

Domnul poruncește: Lazăre, vino afară! Iar sufletul nostru știe de acum că toți suntem Lazăr.