Merry X-mas!

Mă uit la oamenii care stau la semafor, așteptând semnalul de a începe iarăși fuga. Mai toți, posomorâți sau, mai rău, zâmbind colocvial, cu ochii îndreptați spre aceleași reclame, neschimbate în mesajul lor elitist, din magazinele de bijuterii. Două-trei tatuaje moderne și vreun cercel atârnând de urechea unui bărbat încărunțit, care trăiește încă entuziasmul anilor ’90. Doamne tunse scurt, nemțește, cu jeanși unisex, așteptând o pensie pentru a-și începe viața. Și cam atât... Ai vrea să le citești pe chip și altceva, să vezi o altă rază, un senin de sfânt... De-ar ninge...

De-ar ninge...

Sub briza uscată a cafenelei, în care aparatul de aer condiționat bâzâie sec, fără sughițuri, stau și privesc spre ea. Spre lume. Cât de altfel o poți vedea de sus, de la al cincilea etaj... Ca o machetă uzată a ne-timpului, ca o liliputană împărăție a celor ce-ți stabilesc valorile după înălțimea tocurilor.

De la al cincilea etaj... Oare cum ne-o privi Dumnezeu de la etajul ultim al lumii, de deasupra Universului? Ne vede oare mușchii încordați și privirile nemulțumite, îndreptate spre cer, încrâncenarea și înverșunarea noastră de creaturi cu demnitate și drepturi? Ne vede oare rictusurile de dispreț atunci când ‒ o, sancta simplicitas! ‒ vreun biet ignorant își face cruce în fața unei biserici? Ne citește oare, de acolo, de pe tronul Său maiestuos, rândurile noastre îngroșate, sloganurile noastre de oameni moderni, independenți, maturi, prin care Îi decretăm moartea și ne declarăm stăpâni ai lumii noastre?

Dar ce sunt oamenii? Trasează urme, dungi vizibile sau nu prin lume, prin viață, iar dungile dispar ca roua, ca fulgii de zăpadă pe pământul prea cald, mult prea cald pentru ei. Și dungile dispar ireversibil, și fulgii se topesc, căci nu e vremea lor...

Și te apucă o tristețe deznădăjduită să-i vezi cum merg șontâc-șontâc, purtând în minte sloganuri de-o lună, ce se schimbă odată cu următoarea campanie publicitară, dar care promit, și promit, și promit o fericire care nu mai vine: „În tine stă totul!”, „Tu poți!”, „Tu meriți!”. Asaltați din toate părțile de rețete de succes, stau și mănâncă zi de zi același terci nesățios al zilei de azi, cu gândul la bogăția de mâine. „Creaturi minuscule”, cum spune Eminescu, strivite de imensitatea lumii și umbrite de întunecimea unui roi de știri și informații de sub care ne temem să ieșim, la fel ca gândăcelul lui Emil Gârleanu, de sub firava lui frunză. Dar e mai călduț câteodată într-o lume a rutinei, în care siguranța ne e dată de programul de la birou și de cifrele contului, în care nu trebuie să te gândești decât la tine. E greu să contempli lumina, să ieși de sub imanența cunoașterii paradigmatice de azi, să cauți mai presus de ea și s-o privești, chiar dacă, pentru o clipă numai, ochii ar simți durerea ne-luminii. E greu să vezi cum ea se răsfrânge din tine spre alții, să vezi cum te privezi tu însuți și pe alții, dacă te mulțumești să rămâi opac.

Mă uit la oamenii care stau la semafor, așteptând semnalul de a începe iarăși fuga. Mai toți, posomorâți sau, mai rău, zâmbind colocvial, cu ochii îndreptați spre aceleași reclame, neschimbate în mesajul lor elitist, din magazinele de bijuterii. Un oraș german care-și consumă din trecut și care se hrănește din vechea sa celebritate. Rucsacuri greoaie, omniprezentele geci Jack Wolfskin, multifuncționale, și smartphon-urile lipite de mâini.  Două-trei tatuaje moderne și vreun cercel atârnând de urechea unui bărbat încărunțit, care trăiește încă entuziasmul anilor ’90. Doamne tunse scurt, nemțește, cu jeanși unisex, așteptând o pensie pentru a-și începe viața. Și cam atât... Ai vrea să le citești pe chip și altceva, să vezi o altă rază, un senin de sfânt.

Cobor să mă uit mai de aproape. Oricum, am stat cam mult cu o ceașcă de cafea dinainte. Achit nemțește și cobor în stradă. Valul grăbit al mulțimii mă duce aproape negândit spre centru, spre mai demult deschisul Weinachtsmarkt. E jumătatea lui decembrie, iar oamenii sărbătoresc ceva. O tradiție locală, un frumos vis al copilăriei? Poate. Dar ți-e greu să crezi că așteaptă Nașterea Domnului. Te străduiești să găsești printre zecile de chioșcuri de poveste un exponat care să semene cumva cu scena Nașterii, un chip al Maicii Domnului sau al Pruncului, însă e ca și cum ai căuta acul în carul cu fân. În final, am zărit undeva, într-o căsuță plină de sculpturi din lemn, câteva scene ale Nașterii, lucrate cu bun gust. Pe de altă parte, abundență de oameni de zăpadă de toate soiurile, de moși crăciuni, de reni, și, pe lângă toate acestea, nelipsitele statuete cu Buddha, cu Shiva și așa mai departe. La un chioșc mi s-a părut că zăresc cruci de argint și m-am apropiat cu familiaritate. Erau cruci, dar întoarse, laolaltă cu mult-căutatele pentagrame. Peste toate, o prescurtare mai veche, dar cu sens nou, corect politic, tronează împăciuitor: Merry X-mas. În multe țări europene și-n cine știe câte altele din lumea largă, în magazinele de haine îndeosebi, acestă prescurtare, puțin uzitată la început, a devenit acum extrem de populară: „Aveți bani? Înlocuiți voi X-ul cu ce vreți”.

Unde e, oare, Mesia în toate acestea? Îmi amintesc și că de Paști, din curiozitate, am intrat într-un chioșc de reviste, poate cel mai mare din oraș, ca să văd titlurile: oare se salută și aici, măcar în ziar, cu „Hristos a înviat!”? Când colo, nici măcar un articol de primă pagină nu vorbea despre Marea Sărbătoare a Paștilor, iar când, plimbându-mi privirea și peste titlurile revistelor, am zărit icoana Mântuitorului, m-am bucurat prea repede. Mai jos, sub titrajul acelei reviste așa-zis științifice, răsărea o întrebare extrem de la obiect: „A fost Iisus budist?”.

În centrul târgului, tradițional, e totuși așezată scena Nașterii. Dacă însă vreți să vedeți cum e o scenă de Crăciun pe placul autorităților, priviți decorurile cu statuete, amenajate în marile orașe. Ele prezintă un Dumnezeu fără chip, nepersonal, mumificat, care să nu deranjeze omul modern nici cât o buburuză. Altfel, te poate privi în ochi. Și conștiința strigă atunci, e strigătul sămânței de Dumnezeire sădită în noi aprioric, e strigătul chipului lui Dorian Grey, care nu se mai poate reflecta în cel al Creatorului.

Mircea Eliade spunea că fiecare popor din istoria omenirii, pentru a supraviețui, pentru a nu-și pierde echilibrul, își poartă un axis mundi cu sine, pune în centrul casei, al orașului, al țării sau Imperiului un stâlp, un munte sau o biserică legând cerul de pământ. Unele populații, precum tribul Akilpa din Australia, își purtau acel stâlp sacru cu ei. Odată, stâlpul acela s-a rupt. Nenorocirea s-a produs. Membrii tribului au înghețat de spaimă, simțind deznodământul. Au rătăcit o vreme, au căutat o scăpare, un alt stâlp de care să se mai poată prinde, dar, încet, apoi, s-au așezat pe pământ și s-au lăsat să moară.

Omul dintotdeauna a gândit: „Ce mi-e că mor acum sau mai târziu, dacă tot țărână mă voi face și nimeni nu va mai ști că am trăit pe lumea aceasta? Dacă însă, cumva anume, mă voi împărtăși de veșnicie, voi învinge timpul și natura mea cea atât de vremelnică, viața mea dobândește un rost, merită să trăiești și se cuvine să fii atent cum trăiești”. Pentru creștini, pentru întreaga lume creștină, vârful muntelui cosmic, stâlpul care face legătura dintre cer și pământ este Golgota, este Crucea. Atunci când Îl renegi pe Mântuitor, pe Cel Care ți-a adus mântuirea prin Jertfă, frângi de bunăvoie Crucea, îți frângi de bunăvoie singurul drum, singura scară care duce spre Cer. Din ziua în care civilizația modernă a proclamat „moartea” lui Dumnezeu și domnia atotputernică a omului, a unui sistem politic sau a unei doctrine de sorginte omenească, și-a început agonizanta rătăcire. A căutat apoi dumnezei străini: supraomul, progresul, feluritele ideologii și dictatori, trupul ca obiect de închinare, banii și celebritatea ‒ dar echilibrul vieții nu-l mai găsește! Fără căință, fără să conștientizeze fărădelegea, fără lacrimi și jertfă, stâlpul nu se mai reface. Iar lacrimile izvorăsc greu din ochii care nu mai vor să înțeleagă.

Trecând prin târgul acesta, traversând strada și privind în urmă, încep să înțeleg momentul istoric al lumii noastre: civilizația Europei, mărețul om modern și independent se așază singur jos, în fund, și așteaptă să moară. Mai face glume seci, mai zâmbește cu superioritate și cu ironie spre ceilalți, mai are vârful nasului îndreptat în sus și ochii deschiși, holbați spre viitor, dar fiorul rece al sfârșitului îi urcă deja pe șira spinării: catapeteasma templului s-a mai rupt o dată. L-am ales iarăși pe Baraba.

De la același autor

Ultimele din categorie