Un show păcătos

Mă întreabă nepoțelul de nici 12 ani care e wrestlerul meu preferat, iar eu îi răspund, cu un aer de cunoscător, în glumă: Bigshow.

Ah, îmi spune, înfocat, nu mai știe pe nimeni să fie fan al acestui colos - chiar? - prietenii sau colegii lui sunt fani Cena, ori fani Orton… Mă uit la el cu o sprânceană ridicată, având bagajul de cunoștințe al unui zapper moderat, și-mi zic că mă așteaptă o discuție care mă depășește, dar mă și neliniștește.

Dacă un post de televiziune așa-zis sportiv de la noi face bani promovând acest contra-model de entertainment (uluitor de popular în țări ca SUA și Japonia) – neinvestind, să adăugăm, mai nimic în transmiterea adevăratelor programe sportive - o face, în mare măsură, pe seama copiilor noștri. Aceștia ciupesc când azi, când mâine, părți ale episoadelor construite peste ocean şi dublate de comentatori români cu o înflăcărare demnă de o cauză mai bună, în ciuda unor părinți „exagerați” care îi mai împiedică, ori a orei înaintate care îi face să adoarmă. Caz în care reiau vizionarea show-ului, cu prima ocazie, pe youtube: se poate să nu știi ce a mai făcut Undertaker, ori Rey Misterio? (Scuze dacă o dau cumva în bară, e posibil să fiu cu temele mult în urmă… Dragă nepoate, măcar nu am zis nimic de Hulk Hogan, de acela știu că s-a retras de multișor.)

Wrestlingul este - pentru cei chiar mai puțin cunoscători decât mine - o formă de spectacol care implică lupta aranjată, în ring, între luptători un pic sportivi şi mai ales pseudo-actori (entertaineri), care urmăresc un scenariu simplist, de tip mitologic, în care, în definitiv, își cară, unii altora, mulți pumni în cap, ori se ştrangulează vesel. Scuzați caricaturizarea; sau, mai bine, primiți-o chiar astfel, nu merită mult mai mult decât atât.

Nu cu mult timp în urmă, să te miri şi nu prea, dată fiind popularitatea fenomenului în România, un grup format din câţiva asemenea wrestleri cunoscuţi a poposit pentru o reprezentaţie la Bucureşti. Cu acea ocazie, am putut vedea la ştiri interviuri luate copiilor din toată ţara (îmi amintesc de un orădean, de pildă), aduşi de părinţi să-şi vadă idolii!

Dacă sporturile de luptă precum boxul au doza lor de violenţă (dar şi un grad de onestitate), şi au suportat, din perspectivă umană, dar şi creştină, argumente contra, acest wrestling este cu mult mai atacabil, de vreme ce uneşte spectacolul violenţei gratuite cu construirea de pseudo-mituri nefolositoare nimănui, cu atât mai puţin sufletelor noastre, şi încă mai puţin copiilor noştri, aş zice.

Reacţia creştinului nu poate fi alta decât cea avută în antichitatea târzie, când luptele în arenă (cu gladiatori ori cu bestii sălbatice) erau mai puţin incriminate decât teatrul. Dacă arena prezenta o ocazie pentru defulare, teatrul era atacat pentru caracterul aproape exclusiv parodic, şi al pseudo-mitului creat, adesea văzut ca fiind anti-evanghelic. Wrestlingul american e, dacă nu greşesc, tocmai o conjugare explozivă (a se citi, păcătoasă) a acestor două mărfuri vandabile.

Dacă soluţia explicaţiilor părinteşti poate naşte înverşunare din partea copiilor noştri, „deturnarea” acestora mi se pare mai la îndemână. Nepotul meu, slavă Domnului, s-a convertit la baschetul din parc şi din NBA.

Citește alte articole despre: adolescenţi, wrestling, gladiatori, pseudo-mit

De la același autor

Ultimele din categorie