„Pune feței tale strălucire, ca să dai bucurie celui ce vorbește cu tine”

Cuvinte duhovnicești

„Pune feței tale strălucire, ca să dai bucurie celui ce vorbește cu tine”

Ca cineva să devină monah, trebuie să fie sociabil, binevoitor, ca să suporte orice îi fac ceilalți, să-i cinstească pe ceilalți, să aibă voința celuilalt, adică să nu nege părerea celorlalți, chiar dacă el are părerea corectă. Totuși cu mult mai mult trebuie să fim sociabili și binevoitori cu lumea, acolo unde alții sunt siliți, sunt obosiți, se mănâncă unul pe altul.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Relațiile cu aproapele

Viața monahicească este un exemplu de societate omenească. Nici democrația nu poate avea o asemenea desăvârșire, nici monarhia, nici socialismul. Nici un sistem politic nu are desăvârșirea „statului” monahal. Fiindcă în realitate este o societate îngerească, aș spune, părințească, adică așa cum trăiau Părinții Bisericii. Dar și în cealaltă societate a  noastră, care este căsătoria, relațiile noastre cu lumea sunt tainice.

Dacă nu trăiți pașnic, ci cu certuri „nu sunteți oare trupești?”, zice Apostolul Pavel. Când vă certați, când îi răniți pe alții, nu sunteți oameni trupești? Cât de greu este acest cuvânt al Apostolului Pavel!

Așadar, ca cineva să devină monah, trebuie să fie sociabil, binevoitor, ca să suporte orice îi fac ceilalți, să-i cinstească pe ceilalți, să aibă voința celuilalt, adică să nu nege părerea celorlalți, chiar dacă el are părerea corectă. Totuși cu mult mai mult trebuie să fim sociabili și binevoitori cu lumea, acolo unde alții sunt siliți, sunt obosiți, se mănâncă unul pe altul.

Dacă am trăi în acord cu ceea ce ne spun sfinții, atunci vrând, nevrând, inima noastră se va umple de cereasca rugăciune. De asemenea, am putea spune despre propria noastră cas „Hristos în mijlocul nostru”, cum spun preoții. Nu vom spune aceasta, când facem rugăciuni mari, postiri mari, când mergem la biserică, în pelerinaje, când facem cateheză. Toate acestea sunt bune, dar temelia lor este ceea ce ne spun aici sfinții. În încheiere, vă voi citi două rânduri dintr-un cuvânt al Marelui Vasile: „Cuvântul mângâierii să treacă înaintea celorlalte cuvinte, adeverind dragostea ta către aproapele”[1]. Tu care ești la mănăstire, când te apropii de fratele tău, tu care ești soț sau soață, când te apropii de soțul sau soața ta, tu care ești tată sau mamă, când te apropii de copilul tău, „cuvântul mângâierii să treacă înainte de orice”. Orice i-ai spune, orice te gândești să-i spui, spune-i, dar mai întâi să-i spui două cuvinte care îi vor da bucurie, mângâiere, o odihnă. Să-l faci să spună, m-am ușurat, m-am bucurat! Să-i faceți pe ceilalți să se mândrească cu voi, să vă iubească, să salte de bucurie atunci când vă întâlnesc. Fiindcă toți oamenii în viața lor, acasă la ei, în trupul lor, în sufletul lor, au o suferință, boli, greutăți, chinuri, și fiecare își ascunde durerea lui în săculețul lui ascuns, înlăuntrul inimii lui, în casa lui, ca să nu știe ceilalți. Astfel, eu nu știu ce durere ai tu și tu nu știi ce durere am eu. Pot să râd, să strig, să joc, dar în adâncul meu sufăr, și râd și strig, doar ca să-mi ascund întristarea mea. De aceea dă celuilalt mai întâi un zâmbet.

Și continuă: „Pune feței tale strălucire, ca să dai bucurie celui ce vorbește cu tine”. Ca să faci pe celălalt să zâmbească, fața ta să nu înceteze să fie zâmbitoare. Aceasta înseamnă „pune strălucire feței tale”. Soare cu totul strălucit să fie fața ta, pentru ca și în discuția pe care o faci aproapele să continue să simtă aceeași bucurie. „În orice izbândă, bucură-l pe aproapele”. Pentru orice izbândă sau harismă are fratele, să te bucuri împreună cu el. „Căci și ale tale sunt izbânzile aceluia, după cum și izbânzile tale sunt și ale aceluia”. Să fiți părtași unul altuia.

Întru acest chip are loc întâlnirea monahilor cu cei căsătoriți, a sfinților cu păcătoșii, în interiorul acestei arene sociale, pentru ca aceasta să ne dea dreptul și posibilitatea să facem rugăciune. Și când facem rugăciune, zicând rugăciunea, îi punem pe toți oamenii laolaltă  în „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Mai întâi pe bărbatul meu, pe fratele meu, pe copilul meu și pe toată lumea. Văzând Dumnezeu această iubire, acest rai din inima mea, că inima mea i-a cuprins pe toți, atunci este cu neputință ca Dumnezeu să nu ne încapă în rai și pe mine și pe tine.  

(Extras din Cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004)

[1] Cuvânt ascetic8, PG 31, 644B.

Traducere și adaptare:
Sursa:
Citește despre: