Iuţimea, care, „după fire”, avea să trimită ca un arc dragostea către Dumnezeu, iar către diavol mânia, ca pe o săgeată, [păcatul] a aprins-o „contra firii”, încât ca fulgerele zvârle săgeţile în obrazul fraţilor şi în faţa Sfinţilor lui Dumnezeu, blestemând şi cu râvnă dând dracului pe toate, chiar şi pe sine însuşi.

Iar biata minte, care, „după fire”, avea să fie oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, [păcatul] fie că o întunecă, afumând-o cu mândria, fie că o aprinde să stea împotriva adevărului, fie că o sfărâmă în oricare din acestea, pune într-însa minciuna pustiirii sau idolul păcatului. Adică, se înscăunează vrăjmaşul în minte şi aşa de tare o strâmbă „contra firii”, încât zice răului bine şi binelui rău, întunericului lumină şi luminii întuneric, cuminţeniei nebunie şi nebuniei înţelepciune (cu care socoteşte că nu e Dumnezeu, ci numai natura, iar dacă-i vorba să fie vreun Dumnezeu, omu-i Dumnezeu). Iat-o pe biata minte înşelată desăvârşit şi pe diavolul rânjind biruitor că a izbutit să pună minciuna lui în mintea omului, aşa cum l-a asigurat când l-a scos din rai...

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 23)