Dumnezeu primeşte să fie ţinut cu totul în afara vieţii noastre, este gata să îndure aceasta ca pe o cruce, dar nu primeşte să fie doar o parte a vieţii noastre.

Așa că, atunci când ne gândim la absența lui Dumnezeu, nu s-ar cuveni să ne întrebăm pe noi înșine: pe cine învinovățim de fapt? Întotdeauna Îl învinovățim pe El, de fiecare dată Îl acuzăm pe El, fie că I-o spunem în față, fie că o spunem dinaintea altor oameni: Îl acuzăm că este absent, că nu este niciodată acolo unde este nevoie de El, că nu răspunde niciodată atunci când este chemat.

 

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, p. 41)