Într-o lume în care teroarea vizuală şi materială stăpâneşte peste tot, există străfulgerări de cer revărsate peste oameni. Sunt persoane care locuiesc în materie într-un mod integral, desfiinţându-şi simţurile sufleteşti, raportându-se doar la pământ, plăcere şi stăpânire. Răul se infiltrează în creaţia lui Dumnezeu transformând materia în zid implacabil între oameni şi Dumnezeu, înconjurându-i cu instinctualitate şi cu păcat, amputându-le braţele sufletului care se ridică la rugăciune în formă de cruce.

Pelerinajul Sfintei Parascheva este printre alte realităţi fundamental cereşti un NU definitiv spus acestei lumi a confortului, plăcerii şi stăpânirii prin păcat. Oameni total diferiţi, veniţi din toate colţurile ţării, strânşi de o chemare nevăzută la picioarele Sfintei lor iubite, încolonaţi într-un rând kilometric parcă nesfârşit, aşteptând să sărute trupul plin de har al Cuvioasei. Oamenii aceştia, care fac eforturi uriaşe pentru a ajunge la racla Sfintei, nu primesc nicio plăcere din asta, niciun confort, nimic văzut, nici măcar mulţumire sau cinste de la oameni.

Toată răsplătirea unui om care stă la rândul spre raclă vine din ceruri, este nevăzută, necuprinsă de categoriile gândirii umane. E ca un fior de rai şi ca o plângere a cerului peste sufletele lor. Este dovada supremă a existenţei lui Dumnezeu. Oamenii simt cu sufletele puterea de lumină a Cuvioasei. Au zeci de mii de istorii în care Sfânta i-a vindecat, mângâiat, ajutat în calea suferinţei şi a durerii acestei vieţi. E un rând plin de lacrimi, de durere şi de suspin. E u frig uriaş, împletit cu umezeala care intră în oase şi doare. Unii plâng, alţii oftează, unii se revoltă pe cei ce se bagă în faţă, mai departe câteva zeci de femei cântă răguşit o priceasnă. Ploaia continuă să cadă rece ca gheaţa, dar aburul care iese din gura oamenilor topeşte frigul şi neputinţa. Încet încet, întunericul se înstăpâneşte peste lume. Mai departe se aude în difuzor un cor bizantin. Oamenii aprind lumânări, icnesc mişcând rândul uriaş, unii se vaită de durere, oameni bătrâni, femei cu copii în braţe, tineri, mulţi tineri. Luminile din mâinile oamenilor se unesc formând un râu uriaş de lumină, care şerpuieşte prin noaptea acestei lumi. Este râul de lumină al suferinţei, al mulţumirii şi al credinţei. Aceşti oameni tremură în frig pentru o clipă de vedenie cerească la trupul înmiresmat de feciorie al Sfintei vieţii lor. Ei sunt dovada supremă a lumii nevăzute, evidenţa tainică a raiului ascuns în suflet şi dăruit prin rugăciune. Oamenii aceştia sunt partea cea bună a lumii, credincioşii, cei ce plâng, cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate. Părintele Cleopa spunea despre ei că sunt aproape aceiaşi cu cei ce forţează poarta spre rai. Oamenii ăştia chair fac ceva pentru mântuire, în loc să privească din canapea pe cei ce se mântuiesc.

Mai târziu, după ce s-au închinat la „Sfânta” oamenii îşi strâng hainele şi florile binecuvântate şi se îndreaptă tăcuţi spre trenuri sau maşini. Sunt uzi leoarcă, dar în ochii lor curg lacrimi de bucurie. Mai departe, atunci când ajung la casele lor poartă în suflete, ca într-un chivot, toată bucuria pe care au strâns-o la rândul către rai. De aici, bunătatea, milostenia, smerenia, puterea de credinţă a neamului românesc care trece rugându-se peste sărăcie şi se mută la ceruri, după o viaţă plină de durere în care au aşteptat să o sărute pe Sfânta, ajungând acolo, unde Sfânta îi aşteaptă şi îi sărută, recunoscându-le feţele şi îmbrăţişându-i, căci sunt oamenii ei.