Iov sau primatul recunoștinței asupra revoltei

 

Søren Kierkegaard nu a fost doar un filosof. Søren Kierkegaard a fost întâi de toate un spirit religios profund, un gânditor creștin autentic; un individ în căutarea edificării de sine.

Filosof incisiv prin opera semnată cu pseudonime, Kierkegaard devine un adevărat predicator creștin în textele pe care le semnează, asumându-le, cu propriul nume. Din seria acestor scrieri, despre care Kierkegaard spune că le-a oferit lumii cu mâna sa dreaptă, fac parte și Discursurile edificatoare.

De ce edificatoare? Pentru că filozoful danez înțelegea edificarea ca fiind posibilă doar ca rezultat al comunicării directe dintre un individ cu alt individ (asemeni comunicării față către față). De la această regulă nu era exclusă nici comunicarea dintre un reprezentant al Bisericii și enoriași. Edificarea nu se produce atât în grup, cât în primul rând la nivel individual. În acest sens, Kierkegaard asumă adevărul creștinismului, ca edificator pentru propriul sine, ca nevoie de a afla ce vrea cu adevărat Dumnezeu ca el să înfăptuiască pe această lume.

Ca exemplu autentic al edificării de sine, Kierkegaard aduce în discuție, în discursul intitulat ”Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”, ordalia lui Iov, încercarea spirituală la care este supus acesta. Kierkegaard își organizează textul analizând distinct binecunoscutele vorbe ale lui Iov.

Astfel, prima subliniere pe care o face Kierkegaard este aceea că Iov, în momentul în care este lovit, își reamintește și reamintește tuturor faptul că, mai întâi, Domnul fusese milostiv, dându-i tot ceea ce acum pierduse. Așadar, pierderea îi trezește în primul rând recunoștința și nu revolta. Perspectiva aceasta îi prilejuiește lui Iov un gând binevoitor: pentru ca ceva să îi poată fi luat, trebuie ca mai întâi să îi fi fost dat cu dărnicie; iar pentru aceasta, înainte de a-și jeli pierderea, Iov mulțumește. Iată ce notează Kierkegaard:

„În clipa în care Domnul a luat totul, el n-a zis mai întâi „Domnul a luat”, ci a zis mai întâi „Domnul a dat”. Vorbele sale sunt scurte, iar în scurtimea lor desemnează pe de-a-ntregul ceea ce trebuie: faptul că sufletul lui Iov nu s-a frânt în supunerea mută a jalei, inima sa a crescut mai întâi în recunoștință, pierderea tuturor lucrurilor făcându-l mai întâi recunoscător față de Dumnezeu, care-i dăduse întreaga binecuvântare pe care i-o lua acum.”[1]

A doua sintagmă, „Domnul a luat”, surprinde conștientizarea lui Iov în privința temeiului pierderii sale. Iov îl recunoaște pe Dumnezeu ca fiind cel de la care vine ordalia. Iov îi atribuie totul Domnului, și astfel se îndepărtează de orice posibilitate de explicație și de justificare omenească, rațională. Iov nu învinovățește fulgerele, triburile dușmane sau natura umană în genere ca fiind coruptă, ci acceptă totul ca fiind de la Dumnezeu (cu aceeași atitudine cu care arătase recunoștință). Această direcționare spre Dumnezeu nu trebuie înțeleasă ca învinovățire (semn al răzvrătirii, al scandalizării sau al afrontului), ci ca asumare individuală atât a ordaliei, cât și a relației nemijlocite cu Dumnezeu; în care Iov are încredere, în virtutea absurdului, că i se va da totul înapoi; dintr-un simplu motiv, acel teribil: pentru că pentru Dumnezeu totul este posibil. Iov intră astfel sub categoria Individului excepție; pentru că Iov „nu și-a coborât sufletul, nici nu și-a înăbușit spiritul cu tot felul de chibzuieli sau explicații care nu fac decât să nască și să hrănească îndoiala, chiar dacă omul care se bazează pe ele nu observă acest lucru.”[2]

Ultima parte a cuvintelor lui Iov – ”fie numele Domnului binecuvântat” – accentuează ideea bunăvoinței lui Dumnezeu. Ordalia este cea care, până la urmă, face posibilă credința. Dumnezeu i-a luat lui Iov totul, însă nu și pacea inimii, echilibrul spiritual din care a putut răsări acea credință în virtutea absurdului.[3] Pacea inimii dă măsura încrederii lui Iov în Dumnezeu, izvorâtă și din certitudinea vieții sale lipsite de păcat. Iov îşi exprimă astfel libertatea, ce nu este înăbuşită de gândul specific uman de a crede că ordalia și suferinţa provin, ca efect, din înfăptuirea unor păcate anterioare. Iov susține că are dreptate şi prin aceasta îşi dezvăluie libertatea; chestiune care nu denotă un simplu act de revoltă, de vreme ce, liber fiind, Iov alege să creadă sincer atât în Dumnezeu, cât şi în nevinovăţia sa. Ordalia devine astfel o situație existențială de limită pentru că deschide individului/omului perspectiva corectă asupra realizării de sine: devenirea nu stă în mod exclusiv și sigur în mâinile, în puterea și în voința omului, ci este condiționată de intervenția lui Dumnezeu.

Lecția oferită de Kierkegaard prin intermediul lui Iov este una simplă, la îndemâna oricărui om. Înainte de a ne revolta, de a huli și de a acuza, poate că ar trebui să oferim înțelegere, să arătăm recunoștință și să mulțumim; într-un cuvânt, să credem. Exemplu lui Iov ne oferă fiecăruia o posibilitate; posibilitatea de a deveni indivizi excepționali (în terminologia lui Kierkegaard) prin credință; iar credința este accesibilă tuturor.


[1]Søren Kierkegaard, Opere III, traducere din daneză, introducere și note de Ana-Stanca Tabarasi, Humanitas, București, 2011, p. 168.

[2]Ibidem, pp. 174-175.

[3] Ibidem, p. 176. „Așadar, Domnul n-a luat totul, pentru că n-a luat lauda și n-a luat pacea inimii și îndrăzneala credinței din care a pornit ea. Prietenia Domnului era în continuarea alături de el ca mai înainte, poate chiar mai profundă, pentru că acum nu mai era nimic care să-i poată distrage într-un fel gândul de la ea.”

Citește alte articole despre: Dumnezeu, Iov, Søren Kierkegaard

De la același autor

Ultimele din categorie