Există o revărsare a lui Dumnezeu peste această lume, revărsare pe care, personal, o simt mai bine la începutul iernii, odată cu lăsarea frigului şi căderea zăpezilor, decât la sfârşitul primăverii, odată cu încununarea naturii.

O proză a lui Hermann Hesse, Dacă războiul mai ţine doi ani, îmi prilejuieşte redeschiderea unui freamăt mai vechi: civil şi fără niciun document, poţi trăi şi fără permis de existenţă, poţi muri şi fără un permis de moarte? Nu încerc a creiona răspunsuri acestui freamăt, vântul m-ar vântura, caut doar (re)găsirea unor drumuri către (Re)vărsarea lui Dumnezeu. Repere, trei, cele mai apropiate: Timpul, Parohia, Mânăstirea. Timpul, acum 20 de ani şi... Apocalipsa. Parohia, Eşelniţa; Mânăstirea, Sf. Ana – Orşova.

Exact cu 20 de ani în urmă mergeam la recent inaugurata şi sfinţita Mânăstire Sfânta Ana, ctitoria marelui Pamfil Şeicaru, în fruntea unui grup de copii din parohie. Toate drumurile erau deschise, potecile curate. Am descoperit 4-5 variante de trasee pentru viitorii pelerini. La tot pasul erau oameni, tineri – bătrâni, erau poame, erau vite, erau multe rămăşiţe de Rai. În vara aceasta, la Şcoala Parohială, am fost iarăşi la Mânăstirea Sfânta Ana, în fruntea altor copii, mulţi dintre aceştia, copiii copiilor de odinioară. Toate drumurile erau închise de mărăcini, iarbă necosită de ani; toate potecile dispăruseră, nu mai erau oameni (nici tineri, nici bătrâni), nu mai erau grădini, nici poame, nici vite; erau numai iaduri, spini şi pălămidă. Deabia am ajuns. Lipsa umanului grăbeşte apariţia iadului, mi-am zis, dar sfârşitul este încă departe. Zilele trecute l-am întrebat pe Winetou Crăciun, un enoriaş al meu sărman, trăieşte de azi pe mâine, fericit însă: Ai auzit că vine Apocalipsa?, Da, şi... mi-a răspuns, Păi, nu ţi-e teamă, eşti pregătit? A stat pe gânduri, m-a privit mult – mult, cu nişte ochi parcă dintr-altă lume, răbegiţi, şi mi-a spus cu o linişte adâncă: Nu, nu mi-e frică, până ajunge la noi mai durează... O ia şi ea de la capătul lumii... Am rămas agăţat de acest răspuns ca o cruce părăsită de Mântuitorul ei. Numai în copilărie, mi-amintesc, mai fusesem martorul unui asemenea răspuns. Părinţii mă trimiteau cu pâine şi la bunicul de la Negreşti, Moş Nicolae. Era singur, avea 87 de ani, eu doar vreo 13. În iarna aceea, 1973, i-am dus şi un calendar pentru anul următor, după obicei, i-am pupat mâna, a încălzit mâncarea, am mâncat, a deschis apoi calendarul şi l-a prins cu nişte cuiţe pe perete. Sub icoană, la mijloc, pe calendar, era în acel an pusă fotografia preşedintelui dictator Nicolae Ceauşescu. Nu ştiu de unde mi-a venit să-mi întreb bunicul: De ce l-or fi pus, moşule, aici, că el nu crede în Dumnezeu? Bătrânul, refuzase să treacă la C.A.P. o viaţă întreagă, a privit la calendar, nu ştia să citească, apoi a privit la mine şi mi-a răspuns cu un zâmbet aspru, dar înţelept: Lasă-l mă şi pe el, să se bucure, că-l cheamă ca pe mine, tot Nicolae...

Civili şi fără documente sunt puţini azi, în lume; fără permis de existenţă şi de moarte sunt mulţi. Trebuie spus că-ntr-un stat laic putem vieţui ca cetăţeni ai Raiului (chiar pierdut). Permisul nostru de existenţă, eliberat de Biserica lui Dumnezeu, este Sfântul Botez; permisul nostru de moarte şi deci, de trecere în veşnicie trebuie să fie Sfânta Împărtăşanie. În rest, ce documente? Nici Winetou, nici bunicul Nicolae nu aveau.

Un călugăr îmi povestea fericit, acum 3-4 ani, cum a descoperit el că nu există pentru această lume. A mers în oraş cu multe treburi administrative, n-avea buletin, n-avea alt act la el... decât numele, şi cel de monah şi cel laic (nu-l uitase). Funcţionara de la ghişeu l-a căutat mai mult timp în banca de date şi negăsindu-l, supărată, i-a reproşat cu un glas piţigoiat: Părinte, dumneata nu figurezi niciunde, nu ai plătit niciodată nicio utilitate, apă, canal, curent, deci nu te găsesc şi gata, nu exişti!

Nu ştiu alţii cum simt revărsarea lui Dumnezeu peste această lume odată cu venirea zăpezilor, dar sunt convins că există oameni care simt că atâtea utilităţi... sufocă.

Alegerile s-au încheiat, ce urmează?