Rolul comunitaţii pe care o slujeşte preotul
Credincioşii se pot bucura în biserică, în cadrul generos al rânduielilor de cult de pregătirea necesară şi de împărtăşirea cu Hristos, fiind demni beneficiari ai Sfintei Liturghii. Dar, ca şi în cazul preoţilor, şi credincioşii sunt chemeţi să se angajeze plenar în a susţine şi în a se împărtăşi şi de Liturghia de după Liturghie. Ieşind din biserică ei se simt mandate spre a împlini îndemnul Mântuitorului: „Du-te şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!”.
Parohia, prin biserica ei, prin preotul devotat lui Dumnezeu, păstor al sufletelor, este un centru de viaţă cu un caracter religios-moral ,un ogor în care pururea se lucrează pe calea mântuirii, implicit pentru binele vremelnic şi veşnic al credincioşilor. Din mărturiile înaintaşilor, dar şi din experienţe personale rezultă că folosul duhovnicesc al celor ce frecventează biserica din nevoia de a-L căuta pe Dumnezeu, prin trăirea poruncilor Sale, nu poate fi decât unul benefic, având un puternic impact pozitiv asupra vieţii morale, a vieţii de zi cu zi.
Nu preotul trebuie să se considere beneficiarul împlinirii rânduielilor de cult, cât credincioşii, cei care formează baza comunităţii parohiale şi care au rolul lor bine precizat în cadrul cultului divin creştin, acela de a fi prezenţi, de a susţine buna desfăşurare a actelor de cult prin aducerea ofrandelor necesare, de a fi promotorii şi susţinătorii cântării în comun la slujbele liturgice, de a recepta în mod corect învăţătura creştină şi nu în ultimul rând de a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Prezenţa activă, participarea simţită şi smerită a credincioşilor în cadrul cultului divin devine o prioritate şi o astfel de cerinţă nu poate fi tratată oricum. Ea presupune o pregătire lăuntrică şi spirituală, la care se adaugă cea exterioară.
Prezenţa, dar mai ales participarea la sfintele slujbe fac din credincios un om responsabil, interesat şi pregătit spre a beneficia de roadele acestui statut, alternativa fiind una păgubitoare, lovind în propriile interese, îndepartându-l pe creştin de obiectivele ce-i sunt hărăzite. Credincioşii se pot bucura în biserică, în cadrul generos al rânduielilor de cult de pregătirea necesară şi de împărtăşirea cu Hristos, fiind demni beneficiari ai Sfintei Liturghii. Dar, ca şi în cazul preoţilor, şi credincioşii sunt chemeţi să se angajeze plenar în a susţine şi în a se împărtăşi şi de Liturghia de după Liturghie. Ieşind din biserică ei se simt mandate spre a împlini îndemnul Mântuitorului: „Du-te şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!” (Marcu 5,19). Acest nou standard de viaţă, cuprins în sintagma dreaptă vieţuire creştină, devine și ramâne o preocupare cotidiană, facându-l pe cel ce-l atinge şi se păstrează la înălţimea lui, un demn urmaş al Mântuitorului și va putea recunoaşte cu smerenie, dar şi cu fermitate: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte” (Filipeni 4.13). Dar dreapta vieţuire creştină stă la baza dogmelor, adică a învăţăturii bisericii, a Revelaţiei divine transmise prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre drept-măritoare şi constă în cunoaşterea şi împlinirea cuvântului dumnezeiesc. Poruncile bisericeşti, alături de sfintele canoane ale sinoadelor ecumenice reprezintă îndreptarul vieţii creştine. Pe acest tarâm, însă, credinciosul nu este doar un trăitor atent şi comod, ci trebuie să fie un luptător şi un jertfitor pe altarele credinţei şi sănătoasei vieţuiri. Cel ce doreşte a fi credibil şi să beneficieze de statutul de creştin autentic trebuie să însumeze în viaţa sa calităţile cerute. Oricine primeşte să fie părinte duhovnicesc se angajează să-i susțină pe cei peste care este pus şi faţă de care este uneori şi supus, susţinere realizată de toate mijloacele de care dispune, iubirea fiind cea mai inţelegătoare şi devotată.
Preotul şi credincioşii săi nu sunt doar două categorii distincte, cu statute diferite, ci sunt și factorii care interacţionează în aşa fel încât turma să aibă un pastor vrednic, iar pastoral să aibă la rându-i creştini bine intenţionaţi bine orienţi şi pregătiţi în obţinerea mântuirii. Fiecare credincios trebuie să se considere, nu un subordonat, mai mult sau mai puțin disciplinat, cu interese egoiste, ci un colaborator al preotului, un factor cointeresat în a iniţia şi a păstra un climat cu o conlucrare pentru ca mecanismele vieţii parohiale să funcţioneze la nivel optim. Prin lucrarea celui chemat la preaînalta treaptă a preoţiei, credinciosul prin asumarea drepturilor, dar şi a îndatoririlor, trebuie să-l întruchipeze pe păstoritul ce vrednic, jerfitor şi pozitiv, ambiţios, inţelept şi smerit, curajos şi răbdator, toate acestea cu drepturi depline în cadrul parohiei.
