Termenul ebraic ’esemdesemnează osul, esenţa sau substanţa, şi este întâlnit de peste 120 de ori în Biblie. Acest termen are particularitatea, asemenea altor cuvinte ebraice, de a avea o dublă formă de plural: masculin (’esamim) şi feminin (’esamot). Sensul exact al acestor douăforme nu este clar; probabil prin pluralul masculin se desemnau membrele sau părţile osoase ale corpului (cf. Judecători 19, 29), în timp ce femininul avea mai ales sensul general de „oseminte” (cf. Iezechiel 37, 1).

La baza cuvântului ’esemstă verbul ’asam, care înseamnă „a fi mare, a fi numeros, a fi puternic”. Într-adevăr, oasele reprezintă acea parte a corpului uman ce rezistă la descompunerea totală a cadavrului şi care permit, în anumite circumstanţe, ca cei „morţi” să rămână prezenţi printre cei vii. După cum vom vedea, această caracteristică a oaselor este clar exprimată în textele referitoare la moartea unei persoane.

Întâlnim de asemenea în textul ebraic şi un sinonim, gèrem, al cărui sens pare săfie cel de schelet, masa osoasă, structură robustă (cf. Facerea 49, 14; Iov 40, 18; Pilde 17, 22; 25, 15). Ambii termeni au fost traduşi în textul grec al Septuagintei cu ostèon.

Cartea Facerii ne spune ca Eva a fost făcută de Dumnezeu dintr-o coastă luată de la Adam. Acesta implicăcredinţa căoasele reprezintăpartea fundamentalăa corpului uman, conţinând celule vii şi producând celule sanguine. Doar în acest context Adam poate spune despre Eva: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Facerea 2, 22). Expresia va fi reluatăde mai multe ori în Sfânta Scriptură pentru a indica legăturade rudenie: „Tu eşti din oasele mele şi din carnea mea” (Facerea 29, 14; Judecători 9, 2; 2 Regi 5, 2; 19, 12; 1 Paralipomena 11, 1).

Pe lângă faptul că„oasele” indicau totalitatea unei persoanei, cuvântul ’esemeste folosit în Biblia ebraicăşi cu sensul metaforic de sediul al puterii, al bolii sau al fricii (cf.Iov 14, 4; 30, 30; Pilde17, 22; Ieremia 23, 9 etc.).

Obligaţia înmormântării cadavrelor

Ca şi alte popoare antice din Orientul Apropiat, şi pentru evrei, mormântul este un „sarcofag” (din cuvintele greceşti, sarx – carne, şi phagein – a mânca), un „devorator de carne” care permite oaselor să se debaraseze de veşmântul de carne perisabil. În urma acestui proces de descompunere, doar oasele care rămân în morminte amintesc într-un mod concret şi material prezenţa morţilor în lumea celor vii.

Cum pentru evrei era de neimaginat o separare a corpului de suflet, persoana decedatăera considerată fizic în Şeol odată cu dispariţia sau aşezarea sa în mormânt (cf. Facerea 44, 31; Numerii 16, 30). Cu timpul însă, aceasta concepţie evoluează şi prin Şeol se desemnează o „locuinţăa morţilor”.Astfel, morţii (sau mai degrabă sufletele lor) continuau să existe în Şeol (cf. Daniel 12,2) – un loc situat undeva în adâncul pământului, stăpânit de singurătate, întunericşi tăcere (cf. Deuteronomul 32, 22; Iov 10, 21; Psalmi 87, 6; Psalmi 113, 25; Ecclesiastul 9, 5-10) –, în timp ce trupurile lor rămâneau printre cei rămaşi în viaţă. Acestea trebuiesc însă repede îngropate căci, potrivit Legii, cadavrele sau osemintele umane erau un motiv de necurăţie pentru cei care le atingeau (cf. Numerii 19, 16). Chiar şi cel condamnat la moarte trebuia să fie îngropat „tot în ziua aceea” (Deuteronomul 21, 23). De altfel, nu se putea refuza îngroparea nici a străinilor (cf. 2 Macabei 4, 49), nici a duşmanilor (cf. 4 Regi 9, 34).

Mai multe texte biblice subliniază importanţa îngropării decente a oaselor sau a rămăşitelor pământeşti. Spre exemplu în 2 Regi 21, 1-14 ni se relatează episodul uciderii a şapte bărbaţi din urmaşii lui Saul care sunt „spânzuraţi”. Textul ebraic nu precizează modul în care aceste persoane au fost ucise (la v. 6 textul ebraic: „expuse”, Septuaginta: „expuse la soare”), dar cel mai important pare a fi aici interzicerea îngropării. Riţpa, mama a doi din cei şapte, acoperăcu un sac trupurile decedate, pentru a împiedica păsările şi animalele să se înfrupte din oasele lor: „Atunci Riţpa, fiica lui Aia, a luat sac şi l-a întins pe stâncă în chip de cort şi a şezut de la începutul secerişului până a dat Dumnezeu ploaie din cer şi n-a lăsat să se atingă de ei ziua păsările cerului şi noaptea fiarele câmpului” (2 Regi 21, 10). Această credinţă a Riţpei îl sensibilizează pe regele David care colectează oasele victimelor pentru a le pune într-un mormânt. Episodul arată, printre altele, că nu doar îngroparea era obligatorie, ci şi păstrarea integrităţii osemintelor celui mort. Cu timpul, aceasta grijă se extinde, devenind o îndatorire îngroparea celor ce zac în stradă (cf. Tobit 1, 18; 2, 8).

O moarte infamă: distrugerea, consumarea şi risipirea osemintelor

Integritatea osemintelor este fundamentală pentru evrei, căci ea permitea înscrierea existenţialăa celui mort într-un anumit loc şi perioadă de timp. De aceea lipsa, consumarea, dispariţia sau arderea completă a osemintelor reprezentau o moarte infamă.

În acest context oribil, leul, care are puterea de a zdrobi oasele, apare în Biblie ca cel mai periculos animal. Strigătul Psalmistului: „Izbăveşte-mă din gura leului” (Psalmi 21, 23) exprimă clar teama de moarte oribilă, ceea ce ar priva pe cel mort de o înmormântare decentă şi prin urmare de o aducere aminte materială.

Acest concept stă probabil şi la baza episodului biblic în care profetul Daniel ajunge în groapa cu lei. În mod miraculos însă, în loc să-l sfâşie, leii l-au protejat pe Daniel, în timp ce sunt rupte oasele adversarilor săi: „Atunci a poruncit regele să aducă pe bărbaţii aceia care defăimaseră pe Daniel şi au fost aruncaţi în groapa cu lei, ei, fiii lor şi femeile lor, şi nici nu au ajuns bine în fundul gropii, că leii s-au şi năpustit asupra lor şi le-au sfărâmat toate oasele” (Daniel 6, 25).

În 3 Regi 13, un om al lui Dumnezeu a călcat porunca Domnului şi a fost ucis de un leu. Cu toate acestea, pentru că este vorba de un profet, Domnul îl împiedică pe leu să-l devoreze şi să-i rupă oasele pentru a putea fi înmormântat: „Şi a plecat şi a găsit trupul lui, aruncat în drum, iar asinul şi leul stăteau lângă trup; leul nu mâncase trupul omului lui Dumnezeu şi nici pe asin nu-l sfâşiase. Şi a ridicat proorocul trupul omului lui Dumnezeu şi l-a pus pe asin şi l-a adus înapoi. Şi a venit proorocul cel bătrân în cetatea sa, ca să-l plângă şi să-l înmormânteze. Şi i-a pus trupul lui într-un mormânt al său şi l-a plâns, zicând: «Vai, vai, fratele meu!»” (3 Regi 13, 28-30).

Faptul că din Izabela, soţia regelui Ahab, nu a rămas decât craniul şi extremităţile mâinilor este imaginea clară a morţii infame: „Şi s-au dus să o îngroape, dar n-au mai găsit nimic din ea, decât numai ţeasta, picioarele şi palmele mâinilor. Şi s-au întors şi i-au spus. Iar el a zis: «Aşa a fost cuvântul Domnului, rostit prin robul Său Ilie Tesviteanul, zicând: În ţarina Izreel câinii vor mânca trupul Izabelei; şi va fi trupul Izabelei în ţarina Izreel ca gunoiul pe ogor, încât nimeni nu va zice: Iată ea e Izabela!»” (4 Regi 9, 35-37). Absenţa oaselor Izabelei, care au „dispărut”, nu pot deci desemna un mormânt în care ea „este”.

Imaginea oaselor rupte sau risipite, exprimă, mai ales în psalmi, înfrângerea suferită sau eventual victoria asupra vrăjmaşilor (cf. Psalmi 41, 14; 52, 7; 140, 7). Cu toate acestea integritatea osemintelor trebuie să fie respectată, chiar şi pentru duşmani. În cartea lui Amos, moabiții au fost condamnaţi pentru arderea oaselor regelui Edomului: „Din pricină că el a ars oasele regelui Edomului până le-a prefăcut în cenuşă, pentru aceasta voi trimite foc în Moab” (Amos 2, 1-2).

Potrivit legii mozaice, distrugerea osemintelor prin ardere era rezervată, fie celor vii care au fost găsiţi vinovaţi de păcatul desfrânării (cf. Leviticul 20, 14; 21, 9), fie celor care au murit sub un blestem, ca în cazul lui Acan şi a familiei sale, care, după ce au fost lapidaţi, au fost arşi împreunăcu toate lucrurile lor (cf. Iosua 7, 25).

în limbaj metaforic, suferinţa bolnavului este văzută ca un leu ce distruge oasele, adică aducătoare de moarte oribilă: „Ca un leu (boala) îmi sfărâmă oasele mele! De dimineaţă până seara, Tu ai sfârşit cu mine” (Isaia 38, 13). Cu timpul chiar şi păcatul sau decădere morala vor fi comparate cu un „cariu în oase”: „Pornirea pătimaşă este ca un cariu în oase” (Pilde 14, 30); „Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei, iar femeia fără cinste este un cariu în oasele lui” (Pilde 12, 4).

Pedepsirea osemintelor celor păcătoşi de către Dumnezeu

Respingerea de către Israel a adevăratului Dumnezeu în schimbul închinării la idoli poate avea consecinţe grave şi asupra osemintelor.

Proorocul Ieremia anunţă o pedeapsă dincolo de moarte, atunci când oasele înalţilor demnitari vor fi luate şi expuse astfel încât acestea să dispară pentru totdeauna: „În vremea aceea, zice Domnul, oasele regilor lui Iuda şi oasele căpeteniilor lui, oasele preoţilor şi proorocilor şi oasele locuitorilor Ierusalimului vor fi aruncate din mormintele lor, şi vor fi aruncate înaintea soarelui şi a lunii şi înaintea întregii oştiri cereşti, pe care ei le-au iubit şi cărora au slujit şi pe urma cărora au umblat, pe care le-au căutat şi cărora s-au închinat. Nimeni nu le va aduna, nici le va îngropa, ci vor zăcea ca gunoiul pe pământ” (Ieremia 8, 1-2).

O astfel de pedeapsa radicală a osemintelor trebuie probabil văzută şi la sfârşitul cărţii Isaia: „Şi când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale celor care s-au răzvrătit împotriva Mea, că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge. Şi ei vor fi o sperietoare pentru toţi” (Isaia 66, 24). Ideea este ca viermele care mănâncă trupurile cadavrelor va devora de asemenea şi oasele, care în plus vor fi arse de foc.

După moarte, oasele păstrează o anumită vitalitate a individului

Osemintele unor persoane sfinte sunt în măsură să continue săvârşirea minunilor chiar şi după moarte.

Cartea 4 Regi relatează despre un mort aruncat în mormântul lui Elisei şi care a înviat în contact cu oasele profetului: „Apoi a murit Elisei şi l-au îngropat, iar în anul următor au intrat în ţară cete de moabiţi. Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale” (4 Regi 13, 20-21). Acest episod biblic ne arată că puterile lui Elisei nu s-au oprit odată cu moartea acestuia, ci continuă să se manifeste prin oasele lui.

Un alt fragment biblic poate fi comparat cu acest episod. Este vorba de capitolul menţionat deja de la 3 Regi 13, care prezintă un om al lui Dumnezeu şi un profet iudeu din Betel. Când profetul din Betel l-a îngropat pe iudeu, el a trimis următoarea cerere fiului său: „Când eu voi muri, să mă înmormântaţi şi pe mine tot în mormântul în care este înmormântat omul lui Dumnezeu; să puneţi oasele mele lângă oasele lui” (3 Regi 13, 31). Dorinţa ca oasele sale să atingă oasele omului lui Dumnezeu poate fi explicată prin faptul că o anumită putere era transmisă după moarte prin rămăşiţele sfinte.

Episodul biblic din 3 Regi 13 se regăseşte în 4 Regi 23. Regele Iosia, în politica sa de centralizare a cultului religios, a distrus sanctuarul concurent din Betel în conformitate cu cererea unui om al lui Dumnezeu din 3 Regi 13, 2: „Jertfelnice, jertfelnice, aşa zice Domnul: «Iată că i se va naşte casei lui David un fiu, numele lui, Iosia, şi va jertfi pe tine pe preoţii înălţimilor care tămâiază acum înaintea ta şi va arde pe tine oase de oameni!»”. Pentru distrugerea sanctuarului din Betel, Iosia a deschis mormintele, aparent cele ale preoţilor, şi a ars oasele lor pe altarul din Betel. El săvârşeşte astfel un păcat dublu: în primul rând, altarul a fost profanat prin contactul cu osemintele care simbolizau lumea morţilor (a se vedea 4 Regi 23, 14, unde Iosia „a sfărâmat stâlpii idoleşti şi a tăiat Aşerele şi locul lor l-a umplut cu oase omeneşti”), şi în al doilea rând, oasele arse înseamnă eradicarea completă a preoţilor din Betel, de care nu va rămâne nici o amintire. Cu toate acestea, Iosia a cruţat osemintele omului lui Dumnezeu, care a profeţit ce avea să se întâmple cu el: „Locuitorii cetăţii i-au răspuns: «Acesta este mormântul omului lui Dumnezeu care a venit din Iuda şi a prevestit cele ce tu faci cu jertfelnicul din Betel». Iosia a zis: «Lăsaţi-l în pace; nimeni să nu atingă oasele lui». Şi au păstrat oasele lui şi oasele proorocului care venise din Samaria” (4 Regi 23, 17-18). Deşi relatarea biblică accentuează aspectul de profanare a sanctuarelor nelegitime, nu putem exclude ideea că oasele preoţilor erau probabil considerate ca fiind înzestrate cu o anumită putere (ca şi în 3 Regi 13, 20-21).

Strămutarea osemintelor

Cartea Facerii se termină cu dorinţa lui Iosif, pe punctul de a muri în Egipt, adresată fraţilor săi: „La urmă a jurat Iosif pe fiii lui Israel, zicând: «Dumnezeu are să vă cerceteze, dar voi să scoateţi oasele mele de aici!»” (Facerea 50, 25). În momentul ieşirii din Egipt osemintele lui Iosif au fost luate de evrei: „Atunci a luat Moise cu sine oasele lui Iosif; căci Iosif legase pe fiii lui Israel cu jurământ, zicând: «Are să vă cerceteze Dumnezeu şi atunci să luaţi cu voi şi oasele mele de aici!» (Ieşirea 13, 19). În cele din urmă, despre osemintele lui Iosif, aflăm după instalarea lui Israel în Canaan, la sfârşitul cărţii Iosua: „Oasele lui Iosif, pe care le aduseseră fiii lui Israel din Egipt, le-au îngropat în Sichem, în partea de ţarină pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor, tatăl lui Sichem, cu o sută de arginţi, şi care căzuse de moştenire fiilor lui Iosif” (Iosua 24, 32).

Mai există în Biblie, cu excepţia osemintelor lui Iosif, un alt caz care implică o strămutare de oseminte spre un alt loc de înmormântare. Este vorba de 2 Regi 21, 1-14, în care se descrie cum David a luat oasele lui Saul și Ionatan de la locuitorii din Iabeşul Galaadului (cf. 1 Regi 31, 11-13). David a strămutat apoi oasele în ţara lui Veniamin, pentru îngroparea în mormântul familiei: „Şi a strămutat el de acolo oasele lui Saul şi oasele lui Ionatan, fiul lui, şi a adunat şi oasele celor ce fuseseră spânzuraţi; şi a îngropat oasele lui Saul şi ale lui Ionatan, fiul lui, şi oasele celor spânzuraţi în ţinutul lui Veniamin, la Ţela, în mormântul lui Chiş, tatăl lui Saul” (2 Regi 21, 13-14). Această relatare subliniază evlavia lui David, care permite reîntregirea osemintelor familiei lui Saul.

Strămutarea osemintelor lui Iosif, Saul, Ionatan şi a celor împreună cu ei arată o cutumă bine atestată în ultimele secole înainte de Hristos. Una dintre cele mai mari temeri a evreilor din diaspora era aceea de a fi îngropat într-o ţară străină. Această situaţie era considerată un blestem, după cum reiese din mai multe texte profetice (cf. Isaia 22, 15-18; Amos 7, 17; Ieremia 20, 6).

Despre ieşirea osemintelor din morminte şi învierea morţilor

Textul celebru din cartea profetului Iezechiel 37, 1-14 este adesea considerat ca fiind unul dintre primele învăţături biblice legate de învierea trupului. Profetul are o viziune care se referă la restaurarea lui Israel. El vede oasele uscate împrăştiate pe o câmpie vastă care, din porunca lui Dumnezeu, s-au acoperit cu muşchi, carne şi piele, şi „a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor”. Dumnezeu zice apoi profetului: „Oasele acestea sunt toată casa lui Israel... Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi duce în ţara lui Israel”.

Ideea că Domnul deschide mormintele pentru a-i aduce pe cei de acolo în ţara lor este, foarte probabil, la originea practicii de strămutare a osemintelor, atestată în mod evident în Biblie. Dictonul evreilor exilaţi în Babilon: „S-au uscat oasele noastre şi nădejdea noastră a pierit; suntem smulşi din rădăcină” (Iezechiel 37, 11), care descrie metaforic moartea, putea fi folosit în susţinerea cutumei de strămutare a osemintelor. În acelaşi timp, el introduce o profeţie despre mântuire, anunţând întoarcerea evreilor în ţară. Ea era posibilă deoarece osemintele simbolizau prezenţa fizică celor „morţi”. Ele puteau reveni la viaţă prin suflarea de viaţă divină (cf. Facerea 2, 7), fiind îmbrăcate cu nervi, carne şi piele. Contează prea puţin, în acest context, dacă textul trebui să fie înţeles ca o metaforă pentru restaurarea poporului Israel după robia babilonică sau dacă autorul se referea la o adevărată înviere a morţilor. Important este faptul că textul nu reflectă ideea unei „învieri a trupului”, ci o înviere a „osemintelor”. Perenitatea şi dăinuirea în timp garantată celor morţi prin oasele lor, năştea speranţa într-o nouă viaţă.

Moartea ca odihnă lângă părinţi şi neam

Mormintele sau cavourile familiale aveau o importanţădeosebită în viaţa evreilor(Facerea 35, 20). Ele reprezentau locul unde osemintele celor decedaţi se adăugau la cele ale înaintaşilor, regăsindu-se astfel în timp cei care au aparţinut aceluiaşi neam. Pentru orice evreu era o binecuvântare să fie „trecut la părinţii săi”, adică să se odihnească împreună cu înaintaşii ai săi în acelaşi mormânt (Facerea 25, 17; 35, 29; 49, 32). Despre persoanele importante, în special de regi, se spune ca „va răposa cu părinţii” săi, sau ca „a adormit cu părinţii” săi (2 Regi 7, 12; 3 Regi 1, 21; 2, 10; 14, 31 etc.). Regii a căror viaţă nu fusese conformă poruncilor lui Dumnezeu, nu se învredniceau de această cinste şi drept pedeapsă nu erau depuşi în acelaşi mormânt cu înaintaşii lor: „Trupul tău nu va fi îngropat în mormântul părinţilor tăi!” (3 Regi 13, 22). Doar o viaţă sfântă garanta prezenţa alături de celelalte generaţii, menţinând astfel vie speranţa că osemintele celor morţi pot redeveni vii, prin porunca Domnului.

Ca o concluzie, putem spune că osemintele nu trebuie considerate de cei vii doar un semn vizibil al morţii ce ne aşteaptă pe toţi oamenii. Ele pot exprima de asemenea o „prezenţă” fizică a morţilor în lumea celor vii şi chiar posedă, atunci când este vorba de un personaj important, de calităţi şi puteri miraculoase, aşa cum ne arată de-a lungul timpului tradiţia Bisericii noastre prin practica cinstirii moaştelor. În multe episoade referitoare la vieţile sfinţilor, adesea este subliniată aceasta putere a osemintelor, fapt ce se explică, după cum ni-l spune Nicolae Cabasila, mare teolog din secolul al XIV-lea, în Viaţa întru Hristos, prin prezenţa continuă lui Hristos în ele: „Nimic nu este mai asemănător Tainelor lui Hristos decât mucenicii, întrucât ei au trup, duh, fel de a muri şi alte lucruri comune cu Hristos. El a fost cu ei cât timp au trăit şi după ce au murit. El nu le-a părăsit trupurile lor moarte. El este atât de unit cu sufletele lor, încât este cumva prezent şi amestecat chiar şi în acest praf mut. Deci, dacă este posibil să-L aflăm pe Mântuitorul şi să-L aflăm în orice lucru văzut, acela ar fi chiar în aceste oase... Aceste oase sunt un adevărat templu al lui Dumnezeu şi un altar”. Este deci de dorit să fii îngropat în apropierea osemintelor unui sfânt, ştiut sau neştiut!