„România - grădina Maicii Domnului”

Cuvinte duhovnicești

„România - grădina Maicii Domnului”

La Liturghie nu mai stăm nemişcaţi ca ruşii, legătura noastră cu Dumnezeu nu mai este cum s-a cerut, chiar ne cununăm în biserică cum vrem, nu cum trebuie, ci când vrem - ne cununăm sâmbăta, în ziua morţilor sau ne îmbrăcăm foarte exagerat.

La ora actuală, în felul în care poporul român îşi pierde identitatea, nu prea mai este de sperat. Dar nu ne permite nici morala creştină ortodoxă să ne pierdem speranţa, însă dacă vrem să fim şi realişti, nu mai este nimic de sperat. De ce? Pentru că de la pretenţia, oarecum justificată, „România - grădina Maicii Domnului”, prin numărul mare de biserici şi mănăstiri, dar şi prin echilibrul unui popor care a putut să dea un număr atât de mare de călugări, pentru că, precum şi preoţii şi episcopii, călugării nu sunt picaţi din cer (să nu vă aşteptaţi când plouă să plouă cu călugări, cu preoţi, cu episcopi), ei sunt fiii noştri, fiii poporului. Ei bine, sfinţenia acestui popor a putut să dea aceste fiinţe formate să laude într-un anumit fel pe Dumnezeu în biserică, în mănăstire. Voiam să zic că bulgarii au la ora actuală 200 de călugări, atât au reuşit să mai menţină, deci să dăm slavă lui Dumnezeu că la noi încă nu este aşa.

Dacă aţi pierdut timpul vreodată pe la televizor, aţi văzut că există nişte dansuri ale grecilor care, cel puţin la început, te fac să zâmbeşti. Nu prea are concordanţă mişcarea picioarelor, a mâinilor, a corpului cu melodia. Şi când întrebi un grec despre asta, îţi spune că ei au pregătit eliberarea de sub turci pe când nu aveau voie să vorbească între ei, să se sfătuiască, şi atunci făceau aceste mişcări care nu însemnau altceva decât „să ne adunăm”, „să ne rânduim”, „tu pleci acolo”, „tu ataci de dincolo”. Asta ca să nu vorbim şi despre versuri, care şi pe turci îi făceau să râdă, pentru că erau o aiureală toate versurile, un fel de limbaj codat pentru a-şi ascunde intenţiile faţă de cotropitorii Greciei. Iată, în 500-600 de ani, ce s-a întâmplat pentru greci. La noi ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat mai nimic, comparativ cu alţii. Exceptând pe Mihnea Turcitul şi pe câţiva care au trecut de bunăvoie la turci, exceptând pe Constantin Brâncoveanu, care din motive demografice a fost omorât împreună cu cei 4 copii ai săi, exceptând nebunia unor turci care intrau călare în biserică şi scoteau cu suliţa ochii sfinţilor - şi de aceea românii au început să construiască biserici cu uşi foarte joase, ca să nu mai intre nebunii cu caii - exceptând acestea, noi am plătit birul, iar ei ne-au mai dat şi moaşte şi aşa mai departe. Cu turcii aşa a fost.

Cu nenorociţii comunişti lucrurile au stat şi mai bine, comparativ cu situaţia din Rusia, de exemplu. De ce? Pentru că, exceptând 29 de biserici dărâmate, niciuna n-a fost închisă - comparativ cu Moscova, unde din 600 de biserici numai 60 erau deschise - exceptând situaţia când o biserică a fost transformată în discotecă şi wc-ul era tocmai la altar, iar altele au fost transformate în cinematografe, depozite de grâne şi aşa mai departe. Însă noi am fost scutiţi. Din această scutire pe care ne-a făcut-o Dumnezeu, am avut şi mari pierderi, anume: la Liturghie nu mai stăm nemişcaţi ca ruşii, legătura noastră cu Dumnezeu nu mai este cum s-a cerut, chiar ne cununăm în biserică cum vrem, nu cum trebuie, ci când vrem - ne cununăm sâmbăta, în ziua morţilor sau ne îmbrăcăm foarte exagerat. De ce? Pentru că bisericile au fost deschise. Acolo unde cununiile erau făcute la catafalcul lui Lenin timp de multe decenii, acolo unde înmormântarea cu fanfară era gratuită şi sprijinită de stat, iar înmormântarea cu preot - pe care abia-l găseai, că la 40-50 de sate cu câte 40- 50 km între ele era un singur preot - se făcea greu, iată că acolo, când Gorbaciov a slăbit şurubul, lucrurile au stat mai bine. Şi au rămas bine şi bune până astăzi, căci ruşii apreciază ce n-au avut timp de 80 de ani.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 119-121)

Citește despre: