Românii în Europa: între identitate și integrare

Preafericite Părinte Patriarh, Înaltpreasfințiile Voastre, Preasfințiile Voastre, Preacuvioase Părinte Stareț, domnule Președinte al Academiei Române, stimați invitați de onoare, români de aici și de pretutindeni,

Ștefan doarme și un neam visează” – sunt cuvintele lui George Tofan, sufletul Serbării de la Putna din 1904. Astăzi, suntem participanții și martorii unuia dintre momentele în care speranțele devin realitate – români din toate colțurile țării și din afara granițelor s-au strâns aici, pe „pământul cel clasic al Bucovinei”[1], pe pământul întemeietorilor Moldovei, de strajă la mormântul Părintelui Moldovei.

Să ne bucurăm, dar să ne și împlinim rostul pentru care suntem astăzi aici.

Care este rostul pentru care ne-am adunat pe urmele studenților din 1871?

Izvorul Trecutului – Înflăcărarea Prezentului – Speranțele Viitorului – aceasta este axa de-a lungul căreia se desfășoară parcursul omului prin istorie, o istorie care nu este arbitrară, ci plină de sens, căci, istoria este, așa cum o portretiza atât de poetic Mihai Eminescu, „desfășurarea cugetării lui Dumnezeu”[2].

În planul săgeții timpului, Serbarea de astăzi, 15-16 august 2021, este un punct al istoriei românilor. Dar acest punct nu este singur, căci are un trecut și participă la construcția viitorului. La 150 de ani de la Serbarea din 1871, avem șansa să contribuim la perpetuarea înspre viitor a idealului exprimat de studenții de atunci: unitatea poporului prin unitatea culturală și morală.

În planul lumii de azi, cei care suntem acum la Putna nu suntem singuri: fie prezenți fizic, fie ascultând sau vizionând din alte locuri, împreună suntem o parte a națiunii române. Așa cum în 1871 Ciprian Porumbescu a cântat „Daciei întregi”, având în față 3.000 de români, și noi, în inimile și cugetele noastre, purtăm România întreagă și pe românii de pretutindeni.

Să ne punem trei întrebări, în răspunsurile cărora vom ține cont de liantul cu trecutul și cu românii de azi

1. Unde eram alaltăieri, adică acum 550 de ani?
2. Unde eram ieri, adică acum 150 de ani?
3. Unde ne situăm astăzi?

Acum 550 de ani a domnit în Țara Moldovei Ștefan cel Mare, apreciat de către marele istoric Nicolae Iorga ca fiind „cea mai deplină și mai curată icoană a sufletului poporului român”[3].

Voievodul moldovean era conștient de unitatea lingvistică, religioasă și de civilizație a românilor din spațiului carpatic, iar aceasta a fost un prilej și un motiv pentru care a întreținut legături strânse cu Țara Românească și Transilvania. Cu intenția de a perfecta un sistem politico-militar mai eficient împotriva turcilor, Ștefan cel Mare și-a extins adesea dominația la sud de Carpați, prin numirea de conducători acolo. Prin astfel de gesturi, domnul moldovean devine de facto un protopărinte al unirii pe care românii aveau să o înfăptuiască mai târziu.

Românul mare – cum îl numește Eminescu – a fost și un mare european. Una cu zbuciumul pentru existență al acestui neam, Ștefan cel Mare a orchestrat o politică externă activă, încununată de succese răsunătoare. Promotor al alianțelor în vederea apărării res publica Christiana, domnul moldovean a conștientizat importanța spațiului românesc în fața expansiunii otomane, arătând că țara lui era „poarta creștinătății” în acel moment și că dacă această poartă va fi pierdută, întreaga creștinătate va fi în pericol.

De aceea, dacă românii l-au numit pe domn „cel Sfânt și Bun”[4], nu ne vom mira că Papa Sixt al IV-lea îl numește „atlet al credinței creștine”, iar regele Sigismund al Poloniei este primul care folosește titulatura de „cel Mare” (Stephanus iile magnus)[5], ca un epitet ce îl plasa în amintirea comună a viitoarelor generații.

În concluzie, Ștefan cel Mare a fost, după cum am iterat anterior, un protopărinte al unității românilor, integrat în spațiul european și atent la identitatea poporului său.

Acum 150 de ani, studenții români, prin A. D. Xenopol, constatau că „Ștefan cel Mare încetează de a mai fi eroul doar a unei părți a țărilor locuite de români și devine un centru pentru toți de același neam, devine primul erou național”[6]. Prin ideile propovăduite și acțiunile întreprinse, voievodul se identifica perfect cu năzuințele de atunci ale tuturor românilor, despărțiți de granițe.

Nu e de mirare că în secolul al XIX-lea, denumit și „secolul naționalităților”, Ștefan cel Mare este astfel receptat de românii din toate provinciile istorice.

Expresia cea mai clară a acestei receptări a fost alegerea Mănăstirii Putna ca locul Primei Serbări a Românilor de Pretutindeni și a Primului Congres al Studenților Români de Pretutindeni.

Astăzi, în ceas aniversar, suntem la Putna ca la o școală de patriotism, ai cărei absolvenți nădăjduim să fim, pe urmele generației 1871 și ale Sfântului Ștefan cel Mare.

Și astăzi, ca și ieri, și alaltăieri, România și românii cunosc tensiuni interne, mai ales tensiunea dintre identitate și integrare. Pe de o parte, simțim dorința de a aparține lumii occidentale, dar, pe de altă parte, simțim că nu putem îmbrățișa unele excese și nu putem trăi fără acele elemente care au dat încredere strămoșilor noștri, care ne dau și nouă astăzi un sens al vieții.

Soluția tensiunii nu este suprimarea uneia dintre simțiri, pentru că suprimarea conduce către o contrareacție violentă ulterioară. Soluția nu trebuie să fie aceea de a deveni altcineva, nici de a ne izola. Această tensiune identitară trebuie privită ca o misiune și o șansă deopotrivă, pentru noi, ca români, dar și pentru întreaga Europă.

Soluționarea acestei tensiuni ar trebui să pornească din interior, de la premisa că „românismul nu trebuie discutat, ci afirmat”. Simțul naționalității reprezintă cauza și modul de manifestare fundamentală a vieții oricărei națiuni, iar națiunea apare ca factor ce reunește libertatea, demnitatea, identitatea și memoria unui popor. O parte esențială a identității noastre ca români, dar și ca est-europeni este reprezentată de credința creștină, majoritar ortodoxă, care atât sub dominația otomană, cât și în timpul regimului comunist, s-a dovedit a fi un garant al identității și continuității naționale și care a știut să nu zdrobească minoritățile religioase.

În manifestarea exterioară, românii au vocația sintezei dintre Est și Vest.

Doar devotamentul față de acest crez poate genera „unirea minții și a inimii”[7], de care vorbea și A. D. Xenopol în discursul său din 1871.

Și cum vom face aceasta? Iată două principii.

Pentru că organizarea Serbării din 1871 a pornit de la studenții români din Viena, care vorbeau limba germană, îngăduiți-mi următoarea observație. Termenul german Leidenschaft se traduce prin pasiune, devotament, dăruire, însă acest cuvânt are în structura sa și verbul leiden, care înseamnă a suferi, a răbda, chiar a te jertfi. Ceea ce vreau să subliniez este că devotamentul față de un anume principiu, față de anumite valori presupune disponibilitatea noastră de a suferi, de a ne jertfi în numele acestora. Către un astfel de devotament au țintit studenții de la 1871 și trebuie să țintim și noi.

Al doilea principiu se referă la evitarea radicalizării opiniilor prin care părțile unei națiuni se atacă între ele.

Trăim într-o societate puternic polarizată, iar radicalizarea uneori accidentală, uneori inconștientă, iar uneori conștientă a susținătorilor unor curente, fie că este vorba despre dreapta sau stânga, despre conservatorism sau progresism, conduce către subminarea unui element esențial în configurația oricărui stat: unitatea națională.

Ștefan cel Mare a reușit să lupte împotriva imperiilor militare ale timpului pentru că a reușit să unifice spiritual poporul. Cu atât mai mult azi este necesară unitatea spirituală, când în locul imperiilor militare se confruntă ideologii culturale.

La 1871 și azi, arma cea mai puternică a unei națiuni este cultura. Deznodământul luptei depinde de fiecare dintre noi: nu toți trebuie să ținem prelegeri despre Ștefan cel Mare, să scriem cărți în limba română sau să ne exprimăm ca o persoană publică mândria de a fi român, ci fiecare gest mărunt este important.

Aici, în țară, experiențele acumulate din trecut ar trebui să constituie un îndreptar și un instrument de acțiune în prezent. România trebuie să își conștientizeze potențialul, iar mai apoi să  lupte pentru atingerea acestuia, prin identificarea trebuințelor și formularea ideilor. Aceasta revine întregii națiuni. Despre cei de la vârf, Mihai Eminescu afirma că aceștia trebuie să transpună în realitate ideile și trebuințele poporului, nu să creeze altele.

Dar și fiecare gest făcut oriunde în Europa, de la Nicosia și până în Reikjavik, dar și pe celelalte continente, este un pas înspre sau în contra unității.

De aceea, a fi român în țară și în străinătate este o provocare zilnică!

România secolului al XXI-lea trebuie să participe activ la conturarea proiectului european, (re)devenind lider de opinie și principal actor politico-economic în spațiul central-est european.

Aș dori să închei cu patru versuri aparținând lui Ghe. Dem Teodorescu –bucureșteanul inimos care a lăsat cele mai ample reportaje despre Serbarea de la Putna – versuri apărute, în 1871, în publicația „Românul”[8]:

„Astăzi ești liber, fă-ți voia toată,

Scrie, vorbește dreptul ce știi:

Spune-i Europei ce-ai fost odată,

Ce ești acum, ce poți să fii!”.

Vă mulțumesc pentru atenție!

[1]Serbarea de la Putna, 1871. Publicistică, documente, amintiri, Mănăstirea Putna, 2021, p. 44.

[2]Ibidem, p. 178

[3]Anghel Popa, Serbările naționale de la Putna, Câmpulung Moldovenesc, 2003, p. 14.

[4]Claudiu Paradais, Comori ale spiritualității românești la Putna, Iași, 1988, p. 148.

[5]Ibidem, p. 133.

[6]Serbarea de la Putna, 1871. Publicistică, documente, amintiri, p. 170.

[7]Ibidem, p. 174.

[8]Anghel Popa, Serbările naționale de la Putna, p. 61.

Sursă text și foto: arhiepiscopiasucevei.ro