Și simt cum deznădejdea mă apucă,
N-am cui să plâng, nici mama nu-mi mai este...
Și caut brațe care să-mi aducă 
O alinare, ca o ascultare de poveste.

Și o găsesc pe ea, mereu acolo,
Cu inima deschisă către mine,
E Mama noastră de dincolo,
Care mereu e gata să ne-aline.

Și cad la rugăciune-n fața ei,
Și-i cer să mă ajute-n toate,
Mijind credința-n mila ei,
Mă-ntreb de mă aude? Poate...

Și-ncep să cer, să cer mai mult,
Fără să dau nimic în schimb,
Fără s-ajut, fără s-ascult,
Fărʼ să iubesc, fărʼ să mă schimb...

Fărʼ să jertfesc din timp pierdut
Cu patimi strecurate prin mândrie,
Cioplindu-mi idoli din idei de lut
Și slugărindu-i lui mamona cu simbrie.

Fără să fiu adevărat creștin
Și să slăvesc în veci pe Cel născut
Cu nesfârșite rugăciuni, nu cu festin...
Cum am trăit? Cum am crescut?

Stau, Maică, în genunchi și iarăși plâng
Și-ți cer la nesfârșit să mă ajuți,
Iar tu, c-o mână-mi oprești lacrimile care curg,
Iar cu cealaltă mă alinți.

Când lacrimile se sfârșesc, aștept
Să vină o minune după faptă,
Și simt cum tu mă iei la piept
Și-n taina rugăciunii aud o șoaptă:

„Când ziua ți se pare-ntunecată
Și-ncepe să te-apese neputința,
Gândește-te la-nfricoșata Judecată
Și nu lăsa să te cuprindă necredința.

Tu nu ești singur, ai botez,
Tu ai mirungere și jurăminte,
Ai Tatăl nostru și ai Crez
Și martor ești la Taine Sfinte!”

Vai, ce minune-ai săvârșit!,
S-aud eu șoapta ta, să mă salveze...!
Vreau să mă rog, să nu fiu copleșit,
Iar mâine-n zori, credința să-mi vegheze.

Stau, Maică, în genunchi și iarăși plâng
Și-ți cer la nesfârșit să mă ajuți,
Dar eu nu fac nimic ca să mă ung
Ostaș a lui Hristos, să fim mai mulți...