Din cer de aur rumen arhanghelul coboară

Spre Nazaret se-ndreaptă zorit, spre-o Fecioară

Logodnica lui Iosif, din neamul lui David,

Şi numele Fecioarei – Maria– se deschid,

Tăiate de bătaia aripii de zăpadă

Vedeți, cum numai îngeri meniți au fost să vadă.

Maria e în rugă şi genele plecate

Umbresc obrajii palizi. Cu mâini neîntinate,

Ea răsfoieşte cartea cea Sfântă în neştire.

Icoana ei întreagă e numai strălucire.

Veşmântul ei, lumină de lună, cade-n cute,

Cu tivul lat de aur, piciorul să-l sărute.

Marama ei, țesută din umbrele-nserării,

Îi fâlfâie pe umeri, uşor ca spuma mării.

Şi ca să-ncununeze atâta bogăție,

În părul ei se joacă un fir de rază vie.

Cu mintea, ea petrece în cer, şi nu se miră,

Când îngerul cel mare, în haină de porfiră,

S-apropie de dânsa, în zbor brăzdând seninul,

Şi-n dulci, cereşti miresme o-nvăluieşte crinul.

Când i se-nchină-n față slăvita arătare,

Cu ochi plecați primeşte Fecioara, Vestea-Mare.

Privind icoana scrisă în umbră şi lumină,

Cu îngerul, alături şi duhul meu se-nchină,

Aceleia, ce-n taina smereniei închisă,

S-a dat să fie foaie Cuvântului – nescrisă.

O! Tu care din buze de înger ai primit,

Vestirea, că în tine, Scriptura s-a-mplinit,

Şi că prin tine, Sfântă, va să se mântuiască

Din rele vechi o lume – prin mila cea cerească.

Fecioară, dă-ne nouă să auzim vreodată

Că ruga noastră slabă la cer e ascultată.

Că Doamnă, Cel-ce-n tine curat S-a zămislit,

Cu ruga noastră neamul din rău l-a izbăvit,

Ca şi noi: Bucură-te, în veci să-ți zicem ție,

Ca ceea ce plină de har eşti. O! Marie!

(Monahia Teodosia (Zorica) Lațcu, Ție, Doamne, Îți voi cânta, Editura Doxologia, Iași, 2014)