Rostiţi, vă rugăm, un cuvânt despre rugăciunea inimii.

Dragă, despre rugăciunea inimii s-a vorbit foarte mult în istoria Bisericii, mult mai mult decât este necesar. Aceasta este părerea mea. S-au scris cărţi mari, cu tot felul de aprecieri în legătură cu rugăciunea lui Iisus. Părintele Arsenie numea această rugăciune „rugăciunea cu care se mântuiesc călugării”. Eu m-aş bucura ca ea să fie numită mai mult rugăciunea de toată vremea. De ce? Pentru că este recomandată să se facă în toată vremea. Părintele Arsenie a numit-o „rugăciunea cu care se mântuiesc călugării”, pentru că aceasta este rugăciunea cu care-s datori călugării.

Cred că numele de „rugăciunea lui Iisus” nu este un nume potrivit, pentru că nu Iisus se roagă, ci noi ne rugăm lui Iisus. Când zici „rugăciunea lui Iisus”, ai impresia că înveţi o rugăciune cu care se roagă Iisus. Aceasta este părerea mea. Sau mai auzi pe câte unii zicând: „Aaa, ştiu rugăciunea inimii!”. Păi, domnule, până la rugăciunea inimii este cale lungă! Poţi să ajungi la rugăciunea inimii, cum poţi la fel de bine să nu ajungi la ea. Deci, rugăciunea de toată vremea, rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, este aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Unii au mai scurtat-o, alţii au mai lungit-o, însă formula clasică a acestei rugăciuni este cea care am spus-o mai sus. Trebuie spus aici că nu conţinutul este rugăciune, ci angajarea prin conţinut în rugăciune este rugăciunea.

Când cineva se face călugăr şi i se dau metaniile, se spune: „Fratele nostru (şi i se spune numele) primeşte sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos”. Aceasta este prezentarea în faţa obştii. Şi apoi i se spune candidatului la călugărie: „O eşti dator, în toată vremea, a avea în minte, în inimă, în cugetul şi în gura ta numele Domnului Iisus şi a zice Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Asta este esenţialul în rugăciunea de toată vremea, eşti dator, trebuie să o faci, eşti obligat să zici cât poţi de des „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Dacă eşti călugăr şi nu faci treaba asta, să ştii că nu eşti călugăr! Dacă eşti preocupat de lucrul acesta, nu eşti călugăr! Bineînţeles că rugăciunea aceasta exclude pravila liturgică, rugăciunea din biserică. Dar, cât poţi, mai ales atunci când mintea nu e ocupată cu altceva de folos, eşti dator să zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Aceasta este o datorie a călugărilor, dar sunt îndemnaţi la ea şi credincioşii care nu sunt călugări. Și ei trebuie să spună rugăciunea aceasta în folosul lor. Numai că aceştia din urmă nu sunt obligaţi, nu li se poate reproşa că n-au zis destul această rugăciune, că au zis-o prea rar sau că n-au zis-o deloc. Rugăciunea aceasta este un ajutor pentru cei care sunt mireni și o obligaţie pentru cei care sunt călugări.

(Arhim. Teofil Părăian, Puncte cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 31-32)