Două comune ajunseseră în dușmănie fără seamăn. Nu se puteau împăca locuitorii nici uneia, nici alteia, nici cu vorbe și nici cu amenințări, să mai cedeze din pretențiile lor. Astfel, chestiunea rămase mai mulți ani nerezolvată, iar locuitorii comunelor se urau de moarte. Procesul ajunsese iarăși la dezbatere. Când delegații ambelor comune se adunaseră pentru a discuta chestiunea, un țăran bătrân, care nici el nu se lăsa, a zis:

– Fraților, stăm în fața unui lucru foarte însemnat. Strămoșii noștri începeau cu Dumnezeu toate lucrurile mari. Așa trebuie să facem și noi. Lăsați pălăriile jos și să zicem: „Tatăl nostru”!

El a început tare și răspicat să zică rugăciunea și când a ajuns la: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, și-a ridicat vocea și mai mult și privindu-i pe cei ce se rugau împreună cu el. În clipa aceea, au amuțit cu toții și nu voiau să mai continue; în sfârșit, au zis:

– El are dreptate, pace, pace să fie între noi!

Și-au dat mâna frățește, au ajuns repede la învoială și s-au mai rugat încă o dată, zicând „Tatăl nostru” de la început, până la sfârșit.

(Protosinghelul Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 43)