„Sufletul care încă mai este impresionat de frumu­seţile materiale dovedeşte că trăieşte încă viata cea deşartă, de aceea este atras de zidire şi nu de Ziditor, de lut şi nu de Dumnezeu, nu are importantă dacă lutul acesta este curat sau noroi al păcatului, deoa­rece omul se înrudeşte cu Duhul lui Dumnezeu şi în duh se uneşte cu Dumnezeu prin rugăciune. Neîmprăştierea în viața isihastă (în pustie) ajută mult la rugăciune prin multele ei înlesniri. Încă şi liniştea singură este o rugăciune tainică, care mult ajută în rugăciune, precum respiraţia pe om. Rugăciunea împreună cu privegherea hrănesc su­fletul dăruind-i şi trezvia duhovnicească şi-l ocrotesc precum mama pe pruncul ei. Desigur, este mai înţe­lept pruncul care aleargă cu nerăbdare în braţele mamei sale, suge şi se hrăneşte cu dragostea şi afecţiunea ei celei atât de dulci, decât noi, cei mari, care nu dorim să ne unim cu Dumnezeu prin rugăciune pe care de multe ori o considerăm o corvoadă.”

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, p. 110-111)