„Atunci când vei striga, Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă!”

Cuvântul de mai sus este cuprins în Sfânta Scriptură, cartea profetului Isaia (58, 9). Acest cuvânt exprimă dorul, năzuinţa omului după legătura cu Dumnezeu şi receptivitatea Cerului la glasul pământului.

Această relaţie atât de apropiată, imediată şi concretă definea omul de altădată. Astăzi, parcă, zările Cerului s-au închis, glasul pământeanului răsună în zadar şi răspunsul se lasă îndelung aşteptat.

„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”, zice Domnul în cartea Apocalipsei (3, 20).

De ce întârzie răspunsul? Pentru că Dumnezeu nu-Şi face simţită autoritar prezenţa din înaltul nepătruns al Cerului, ci doreşte să ne vorbească faţă către faţă, în casa proprie, la cina cea de fiecare clipă.

Problema cea mare rezidă în faptul că omul nu deschide uşa ca Domnul să intre, iar Domnul cel Atotputernic, paradoxal, nu poate intra decât acolo unde I se deschide uşa din interior.

Omul de azi nu permite intrarea Domnului deşi, declarativ şi inclusiv prin cuvintele rugăciunii, strigă, în genere, după intervenţia Celui de Sus. N-o permite din cauza autoidolatriei, autoîndumnezeirii, adică grija exclusivă pentru sine. Preocuparea pentru propria persoană, pentru imaginea, demnitatea, succesul, cariera, interesul, viitorul propriu îi ocupă întreaga fiinţă. „Preadulcea otravă a autoîndumnezeirii luciferice” – după spusele Părintelui Sofronie Saharov – acest miraj al autoîndumnezeirii hrăneşte şi adapă omul contemporan.

Curgând năvalnic şi necontenit prin venele lăuntrice ale fiinţei umane, cântul de sirenă al îngenuncherii în faţa propriei imagini îl transformă pe om în idol. Iar Dumnezeul cel adevărat, după spusele Scripturii, este un „Dumnezeu gelos” aşteptând fidelitate totală de la făptura mâinilor Sale.

Ce este de făcut? Cum se poate raporta omul zilelor noastre la Dumnezeu şi la legătura cu El prin rugăciune?

Răspunsul autentic nu-l poate da decât omul care se roagă. De aceea îl las pe el, omul care se roagă, să ofere răspuns izvorât din propria experienţă. „Nu există altă cale decât rugăciunea neîncetată în timpul lucrului. Transformaţi tot ceea ce faceţi în rugăciune”, spune Părintele Sofronie, artistul devenit monah şi ctitor de mănăstire în Occident.

Cum se poate realiza acest lucru?

Răspunde Sfântul Ignatie Briancianinov, un alt om al rugăciunii, trăitor în secolul XIX: „Omul se pregăteşte pentru rugăciune nesăturându-şi pântecele, tăind cu sabia credinţei grijile deşarte, cerând iertare pentru toate greşelile cu inimă nefăţarnică, dând mulţumită lui Dumnezeu pentru toate necazurile vieţii, depărtând de la sine împrăştierea şi visarea”.

Asceza şi iubirea se adaugă sau, mai bine zis, fundamentează actul de rugăciune. O afirmă Sfântul Isaac Sirul – trăitor în pustiul Mesopotamiei în secolul VII: „Dacă vrei ca rugăciunea ta să zboare până la Dumnezeu, dă-i două aripi: postul şi milostenia”.

Răspunsurile oferite de oameni ai rugăciunii pot continua ca valuri de rouă adăpând sufletul uman care nu-şi găseşte odihna lăuntrică, după spusele Fericitului Augustin, decât în Dumnezeu: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul meu până nu se va odihni întru Tine”.

În pofida norilor grei de vrăjmăşie care apasă asupra pământului, acesta, cu oamenii de pe el, continuă să existe. Până când? Până-n ziua în care nu vor mai fi oameni ai rugăciunii.

Nădăjduiesc în faptul că în inima umanităţii sunt încă destui rugători în numele lui Hristos care fac să dăinuiască Universul.