Învestit de Tudor Vianu cu abilitatea de „magician al cuvântului”, poetul cu rădăcini doljene a mânuit cu multă dibăcie condeiul, rămânând în memoria cititorilor săi prin numeroase creații literare de excepție.

Dincolo de aspectele controversate ale unei opere inegale, risipite în multe direcții și orientări, Tudor Vianu remarcă faptul că „originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepțiilor și atitudinii lui, farmecul cântecului său, când jubilând de bucurie, când dulce și melancolic, forța și fecunditatea imaginației sale, armonia savantă a lirei pe care o înstrună, nenumăratele-i inițiative poetice care și-au găsit atâți imitatori și continuatori, toate acestea fac din Macedonski unul din cei mai mari poeți ai literaturii romane”.

Dincolo de celebrele „nopți macedonskiene” (imnuri închinate frumuseții și purității naturii), prin care se înrudește cu binecunoscutul poet francez Alfred de Musset, poetul atrage atenția prin Psalmii moderni. Condamnarea la singurătate, suferința pricinuită de cei din jur, îl determină să caute înțelesuri într-o altă lume. Chinul celui dornic de a cunoaște iertarea Tatălui se metamofozează în cuvinte grăitoare: „Iertare! Sunt ca orice om/M-am îndoit de-a Ta putere,/Am râs de sfintele mistere/Ce sunt în fiecare-atom …”

Unsprezece la număr, psalmii moderni ai lui Macedonski vădesc inima înfrântă a „penitentului”, care înțelege efemeritatea acestei vieți: „Oh! Doamne”, „Ţărână”, „Iertare”, „Duşmanii”, „Zburam”, „Şi-au zis…”, „Cât am trudit…”, „Eram”, „N-am în ceruri”, „Doamne, toate…”, „M-am uitat”, fiind incluși în volumul „Excelsior” (1895).

Extazul ascensional, zborul, este monarhic, întrucât laitmotivul „Zburăm pe aripi strălucite” apare însoțit, într-un alt psalm al ciclului, de enunțul gnomic: „Eram puternic împărat,/ Prin sufletească poezie,/Prin tinerețe, prin mândrie,/Prin chip de înger întrupat”. Viziunea antitetică a împietririi, a regresiunii biologice și sufletești, apropie imaginarul lui Macedonski de cel eminescian, ca în versurile: „În soarta mea m-am împietrit/ Rămân ca marmura de rece/Să plâng, să sufăr am uitat./Am fost un cântec care trece/Și sunt un cântec încetat” (Psalmul „Oh, Doamne!”) sau: „Oh! suflet orb, m-absorbi întruna/Și nu mă vezi și nu m-auzi,/Rămâi cu ochii morți și cruzi,/Și reci, mai reci de cum e luna” (Suflet orb).

Psalmii sunt rugă și cânt. Ei înalță sufletul poetului „spre-o înaltă și tainică slavă”. Momentul este vădit prearghezian, căci de aici începe drama cunoașterii psalmistului, „pendularea între credință și tăgadă”, nevoia disperată de certitudine, întâlnită la Arghezi: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”.

Înscriindu-se în rândul „poeților damnați”, cu o carieră literară fără puternice ecouri în epocă, Macedonski se mângâia adesea cu nădejdea într-o „posterioritate dreaptă”. Deși cu patru ani mai tânăr decât Eminescu, stingându-se la 24 noiembrie 1920, el își compune din vreme „Epigraful” (1883), care se încheie cu strofa: „Dar când patru generații, după moartea mea vor trece,/ Când voi fi de-un veac aproape oase și țărână rece,/ Va urma și pentru mine al dreptății ceas deplin/ Și-al meu nume, printre veacuri, înălțându-se senin”. (Marinela Porneală)