Una dintre problemele cu care ne confruntăm este purtarea urâtă a copiilor, şi a copiilor mici, şi a adolescenţilor: nu au respect, sunt indiferenţi, vorbesc urât, nu se supun etc. Ce se întâmplă? Putem vorbi într-adevăr de un comportament urât al copiilor de azi? În timp ce acasă începem lucrurile oarecum frumos, la un moment dat vedem că toate se schimbă şi devin urâte. Sunt de vină copiii, e de vină mediul, suntem noi de vină? 

Tema la care faceţi referire preocupă foarte multe familii. Într-o perioadă din viaţa copiilor noştri am simţit cu toţii o schimbare în comportamentul lor, uneori doar ca o glumă, alteori în mod serios, şi asta ne pune pe gânduri, ne întrebăm ce nu facem bine, ce acţiuni din afară au prins teren, de cine sunt influenţaţi copiii, de prieteni, de televizor, de unele întâmplări, şi, în general, vine întrebarea de ce copiii se poartă urât şi cu îndrăzneală, fără respect, fără dragoste uneori. Noi avem sentimentul că oferim aceeaşi educaţie şi aceeaşi dragoste fiecăruia.

Uneori suntem gata să spunem că acest copil nu se mai poartă frumos, că nu e ca ceilalţi copii, nu e bun, că este un copil rău, care creează probleme. Este corectă judecata noastră?

Uitaţi, aici este necesar să tragem linia despărţitoare între om şi faptele sale, ceea ce ar trebui să facem mereu şi în viaţa duhovnicească. Faptul că spunem că acest copil are în ultima vreme un comportament urât este o realitate, nu o putem ignora. Problema e să nu trecem mai departe şi să spunem că acest copil care se poartă urât e pierdut, că nu mai e copilul pe care îi ştiam, că este un copil rău. Aceasta creează de regulă problemele, deoarece, punând un anumit calificativ unui copil, acest lucru poate să-l însingureze, iar schimbarea calificativului se face foarte greu, şi starea lui provizorie poate deveni definitivă.

Această greşeală o fac cei mai mulţi părinţi, caracterizăm copiii după comportament. Vedem la ştiri, de exemplu, cum unii sunt gata să linşeze pe cineva care a făcut un rău, fără să ştie de ce şi cum a ajuns acela la o asemenea faptă. La fel facem şi noi cu copiii noştri. De cum au o purtare urâtă îi caracterizăm conform faptelor lor. Dacă copilul face o răutate este numit rău.

Exact. înainte de a trece la partea ştiinţifică, să fac o precizare teologică. Părinţii Bisericii sunt iubitori de semeni şi, deosebind lucrurile, au spus că în realitate nu există oameni răi. Există oameni care lucrează cele rele şi urâte într-un anumit moment sau constant, pe parcursul întregii lor vieţi. Următoarea frază este dintr-un text patristic: „şi cel ce se poartă în cel mai rău fel, dar doreşte viaţa desăvârşită, prin viaţa cea mai urâtă o cere în adânc pe cea deplină, viaţa adevărată, pe care nu ştie unde să o caute. O caută în felul acesta stricat, în mijlocul păcatelor caută viaţa adevărată, caută să întâlnească chipul lui Iisus.” 

Este un adevăr teologic care cred că are o mare însemnătate pentru viaţa familiei, deoarece deseori o faptă rea, o purtare urâtă, este o încercare de comunicare. Şi ajungem acum exact la ceea ce cunoştinţele şi cercetările ştiinţifice ne confirmă. Cercetările arată că într-o mare măsură copiii care se poartă urât – şi nu mai repetăm exemplele – sunt copii care se simt neglijaţi. Simt că nu primesc destulă dragoste, destul interes, atenţie, şi, cel puţin la început, purtarea urâtă este o încercare de a comunica, o încercare de a atrage atenţia părintelui, aşa încât acesta să se preocupe de el şi să vadă ce i se întâmplă. Desigur, în timp, acest comportament încetează de a fi o încercare de comunicare şi ia alte forme, de exemplu, de a arăta furia copilului faţă de părinţi sau faţă de fraţi. Sau de a-şi pedepsi părinţii sau fraţii pentru că se simte neglijat.

Trebuie să vedem în acest comportament o încercare de a intra în relaţie, şi se întâmplă asta când copilul nu a învăţat alte moduri mai constructive de a relaţiona sau când, folosindu-le, nu au dat rezultate. Un exemplu concludent este acela pe care-I vedem deseori la copii de vârstă medie. Ce se întâmplă de fapt cu aceşti copii? Simţindu-se neglijaţi (şi de multe ori inconştient – adică ei nu conştientizează că se simt neglijaţi), se şi poartă ca şi cum ar fi neglijaţi, conduşi de sentimentele lor (uneori se întâmplă şi conştient acest fapt).

În situaţia aceasta copilul a încercat să Ie vorbească părinţilor, să le spună prin cuvinte acest lucru, dar părinţii nu l-au înţeles. Ori pentru că erau prea obosiţi, cu cei trei-patru copii, şi foarte ocupaţi şi nu au pus mare preţ pe cererea copilului care vroia să le vorbească sau să-şi exprime trăirea, sau o problemă, ori pentru că s-au obişnuit să dea mai multă importanţă cererilor şi dorinţelor primului şi ultimului copil. Oricum, din diferite motive părinţii n-au fost atenţi la asta, încercarea copilului de a fi auzit n-a dat roade. Poate a încercat şi alte moduri, dar în final, când acestea eşuează, copilul ajunge să folosească prostiile şi purtarea urâtă sau neascultarea, sau înjurăturile ca pe un fel de comunicare, vrând să spună: Sunt şi eu aici, m-aţi uitat, măcar aşa fiţi atenţi la mine, preocupaţi-vă şi de mine puţin!

Şi de multe ori noi avem impresia că ne tratăm copiii în mod egal, dar în practică se vede că asta nu funcţionează mereu, nu se conformează intenţiilor noastre. Noi putem fi absolut siguri că îi tratăm pe copii în mod egal, dar în realitate unul să se simtă neglijat. Este o diferenţă între realitatea obiectivă şi cum simte un copil.

În practică, am văzut copii care au oarecare dreptate în ceea ce simt, nefiind pe deplin numai imaginaţia lor că sunt neglijaţi. Chiar şi atunci când părinţii se jură că îi tratează pe copii în mod egal şi că nu îl lipsesc pe nici unul de grija lor.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 149-152)

Îți mai recomandăm și: Eticheta „obraznic” – lipită prea ușor pe fruntea copiilor