Aspirația omului către Absolut este o manifestare extraordinară a prezenței și puterii lui Dumnezeu în el. În natură, orice creatură este supusă unei finalități foarte precise: girafa, care n-are voce, nu dorește să cânte; hipopotamul care este programat să pască, nu știe să fure etc. Totul este la locul său, după firea sa. Nimic nu este haotic. Singur, omul are dorințe pe care nu și le poate realiza plenar în această lume. De ce? Prezența unei astfel de dorințe n-are nimic fortuit.
Așa cum observăm în experiența duhovnicească a misticilor, avem în nucleul ființelor noastre - invizibil, însă real - sădită posibilitatea de a urca la înălțimea duhovnicească pe scara devenirii spirituale, pentru a ne întări din Cel Preaînalt. Potrivit revelației paradisiace, trupul omului este o pârgă a pământului și se întoarce în pământ, însă ceea ce îi dă sens și perenitate este suflarea dumnezeiască, care oferă privirii adamice perspectiva îndumnezeirii. De aceea noi trebuie să fim în contact permanent cu Cerul, ca să fim puternici. Dacă pierdem comuniunea cu acesta cădem și firea devine slăbănoagă.

Împotriva răului trebuie să luptăm toată viața

Se mai pune întrebarea: sub ce forme răul există în lume? Mai întâi, în mod elementar, sub formă de haos, dezintegrare, divizare a întregului, tot ceea ce este obstacol perfecționării lumii și vieții. Într-un cuvânt: moartea. Potrivit Sfintei Scripturi, moartea este un dușman ce va fi nimicit (cf. I Cor. 15,26).
Apoi, la nivel uman, răul este dezordinea morală, iar în plan spiritual, răul este starea diabolică. Sub acest aspect răul se produce atunci când omul intră în contact cu forțele malefice, ascunse, aberante ale existenței sale; când el cade în cursele infestate de germenii Infernului. Atunci când omul este stăpânit de rău, el devine personificarea lui. Vai! Să nu fie!
Trebuie oare să luptăm împotriva răului toată viața? Da, căci Dumnezeu luptă permanent, în noi și cu noi, contra răului. Nu trebuie să slăbim nicicum luptând, întru libertatea noastră, prin El, împotriva puterilor infernale din lume și din noi. Cum fiecare clipă poate fi o poticnire, tot așa fiecare clipă trebuie să fie o luptă. Fiecare clipă a vieții e o luptă împotriva entropiei și morții. Corpul nostru e o mărturie în acest sens. Fiecare bătaie a inimii este o rezistență împotriva morții biologice. Fiecare mișcare a voinței noastre este o contrarezistență la moartea spirituală. A-l priva pe om de această contragreutate înseamnă a aneantiza participarea lui la crearea sau recrearea lumii. Omul este chemat să fie activ, nu pasiv, în această lume. Trebuie să fie permanent în mișcare. Dacă în urcușul duhovnicesc te-ai oprit o clipă, nu ai rămas în același punct, ci ai căzut în întuneric. Așadar, fiecare, după posibilitățile sale, trebuie să fie în mișcare ascendentă către asemănarea cu Dumnezeu.

Răul este o lipsă, nu există prin el însuși

Rămâne întrebarea: care este originea răului? Sunt multiple teorii filosofice, teologice, logice etc. privind această chestiune. Numeroși gânditori au încercat să înțeleagă de ce - în profunzimile lumii necunoscute de noi - există o orientare contrară voinței lui Dumnezeu. Pentru a sesiza această voință oarbă și tenebroasă ar trebui să-i găsim sensul. În Cartea Iov, din Vechiul Testament, niște prieteni vin să-l vadă pe Iov în suferința lui și încearcă să-i explice câteva teorii ale influenței răului. El le respinge. Iov nu răspunde la atacurile răului (cf. Iov 32, 12). El înțelege totul, dar nu poate sau nu trebuie să-l explice pentru că i-ar da consistență și sens, i-ar da conținut, l-ar defini. Ori, după Sfântul Dionisie Pseudoareopagitul, răul nu există; el apare când pleacă binele și iubirea. El este un mister.
Așadar, noi nu suntem capabili, cu teoriile noastre, de-a sesiza acest mister. Dacă am ști precis ce este răul, am deveni ca niște atleți care nu pierd niciodată, plini de siguranță. Însă viața noastră nu poate fi în stare permanentă de apatia, atâta vreme cât suntem pe pământ. Hristos ne cheamă să înfruntăm necunoscutul, să suprimăm răul din viața noastră, să nu-i pătrundem abisurile insondabile. Numai așa vom fi oameni adevărați.
Ca să fim mai concreți în a înțelege acest aspect, să explicăm, pe scurt, cel de-al treilea episod al ispitirii Mântuitorului. După ce Hristos a înfruntat pe diavol în primele două ispitiri, cea a trupului și a duhului, răul, non-existența a declanșat o luptă decisivă. Îl duce pe Iisus pe un munte înalt și-I prezintă toate împărățiile lumii și slava lor. Îi zice: „Toate acestea ți le voi da ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie“ (Matei 4, 9). Satana este dispus să cadă la înțelegere cu Iisus, Care nu-i replică nimic la faptul că-și arogă dreptul de creator. Satana îi oferă lui Iisus supremația lumii. El, non-existența, renunță formal la a mai fi conducătorul și inspiratorul acestei lumi. Renunță la a-l mai ispiti pe om, la a-l învrăjbi împotriva lui Dumnezeu și a semenilor lui. Deci, în loc de luptă, învoială. Rezultatul, aparent, era același: eliberarea firii umane pervertite de sub stăpânirea duhului satanic. Totuși, pune o condiție: „să mi te închini mie“. Altfel spus, „recunoaște că eu, satana, non-existența, non-creațiunea, deșertăciunea, non-sensul, stau la baza lumii, nu Tu, Dumnezeu. Încredințează-mi libertatea Ta, sufletul Tău. De ce să suferi și să convingi pe fiecare să iasă de sub stăpânirea mea. Ți-i dau pe toți deodată“.

Singur Domnul este Stăpânul

În niciun alt moment lupta dintre Bine și Rău nu a fost mai crâncenă, mai încordată, mai fățișă și decisivă ca în acel moment al istoriei. Satana și-a demascat planul machiavelic, arătând că urmărește să intre în ființa lui Dumnezeu. Dorea să subjuge și duhul legii Harului; supunerea Celui ce a adus duhul restaurării ființiale. Mântuitorul a respins ispita, spunând: „Piei, satano! Scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-i slujești!“ (Matei 4, 10). Deci Dumnezeu este Creatorul lumii și Atotstăpânitorul ei. Lucrarea răului este evidentă, dar nu esențială. Hristos nu S-a învoit să definească răul, să i se subordoneze. Dacă Iisus ar fi acceptat ispita aceasta, să-l fi definit prin El, satana ar fi acaparat sufletele tuturor și n-ar fi avut nevoie să ispitească pe nimeni. Toți i-am fi aparținut lui. Fiind respins de Iisus, Satana trebuie să reia lupta de dobândire a omului cu fiecare în parte, cum și Hristos o face ca să-l dobândească pe om pentru binele suprem. Satana oferă mai departe bani, poziție socială, reușită materială, îl ține pe om în plan orizontal, nu-l lasă să urce pe verticală, către Dumnezeu la Care aspiră.
Așadar, nu trebuie să definim răul, nici să-i scrutăm originile, ci să luptăm ca și Iisus împotriva lui, în toate zilele vieții noastre, până ce Hristos ne va primi în Împărăția Sa și ne va răsplăti cu bunătățile cele veșnice pentru că am fost capabili să luptăm contra dușmanului Binelui. Această luptă continuă și tensionată cu toate ipostazele răului coincide cu parcurgerea drumului spre nepătimire, mai întâi ca o coborâre spre străfundurile și tenebrele ființei noastre, întru identificarea omului ascuns al inimii, pentru ca de acolo să urcăm spre „partea cea de-a dreapta a inimii“, unde locuiește Dumnezeu și harul Botezului, care să ne-mbrace în haina neîntinată a Împărăției. Numai în felul acesta setea de Absolut ne va fi potolită și unirea noastră cu Dumnezeu va însemna o continuă sorbire din Potirul nesecat al coastei rănite a Mântuitorului înviat.
* Titlul și intertitlurile aparțin redacției