Este mare lucru să se lase cineva în voia lui Dumnezeu. Noi mâncăm roade dulci şi îi oferim lui Dumnezeu în cădelniţă răşina copacilor. Mâncăm mierea şi îi oferim lui Dumnezeu ceară, dar şi pe aceasta adesea o amestecăm cu parafină. O lumânare oferim lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru binecuvântările Sale cele bogate, şi pe aceasta s-o murdărim? Ce ar fi fost dacă ne-ar fi cerut Dumnezeu să-I oferim mierea? "I-am fi dat zeama sau puțină apă cu zahăr". Să nu ne ia Dumnezeu în serios! Omul poate face economie în toate, afară de cele datorate slujirii lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu trebuie să-i oferim tot ce este mai bun, tot ce este mai curat.

Să spuneţi lumii: „nu este bine să ardeţi lumânări de parafină în biserici nici pentru sănătatea voastră", în felul acesta se vor gândi puţin la aceasta. Dacă biserica este mică, atunci ajungi să te sufoci. Este mai bine ca oamenii să aprindă o lumânare mică, dar să fie curată, decât o lumânare mare de parafină. Din această pricină mulţi ameţesc şi leşină în biserici, închipuieşte-ţi să fíe şi biserică mică şi să ardă şi toată această parafină!... Şi de ar fi numai aceasta! Untdelemnul care nu se poate mânca vor să-l pună la candele. Unde au ajuns oamenii!

În Vechiul Testament se spune ca untdelemnul care trebuia să se folosească pentru Templu trebuia să fie făcut din măslinele adunate din copaci, nu din cele căzute pe jos. Oare Dumnezeu are nevoie de untdelemn sau de tămâie? Nu dar El se înduioşează pentru că ele reprezintă un prinos prin care se exprimă recunoştinţa şi dragostea omului faţă de El.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicescă Vol.II, Editura Egumeniţa, 2007, p.159)