Aşa cum sevele trupului nostru se transformă în sânge viu prin unirea cu oxigenul din aer, la fel toate treburile, şi cele de la serviciu, şi cele ale traiului zilnic, se pot transforma într-o stihie hrănitoare de suflet, dacă le vom închina lui Dumnezeu! Iar când nu facem aşa şi nici fapte bune nu avem, atunci cu ce să se hrănească sufletul?! Iată că atunci sufletul tânjeşte şi se vaită, spunându-i omului în chip desluşit: „Mută-mă din acest pământ uscat şi argilos şi răsădeşte-mă în ogorul lui Dumnezeu, pe ogorul faptelor bune, cerute de poruncile lui Hristos”.

Ştiţi că sufletul, luminat din belşug de lumina adevărului lui Dumnezeu, păstrat în aerul curat şi ceresc al rugăciunilor şi al ierugiilor Bisericii şi întărit cu hrana bogată a faptelor bune, este asemenea unui copac răsădit lângă ape izvorâtoare, care-şi va da rodul la timpul cuvenit, şi frunza nu-i va cădea. Iar un alt suflet, lipsit de toate acestea, se aseamănă cu o plantă nobilă ţinută, cu cruzime, într-un loc fără lumină, fără aer curat şi fără umezeală, şi care se vlăguieşte! Le ştiţi pe toate acestea. Fericiţi sunteţi, dacă le faceţi. De ce, omule, îţi tiranizezi sufletul, robindu-te, orb şi fără socotinţă, zbuciumului vieţii lumeşti?!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, p. 200)