Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dumnezeu ne trimite în viața noastră duhovnicească. Prin răbdare, omul devine bun luptător și nevoitor, și dobândește adeseori mai multe izbânzi duhovnicești decât altul, prin nevoința sa de bunăvoie. Iov a fost un nevoitor de bunăvoie atunci când trăia în cucernicie și se bucura de copiii săi; el nu uita să se roage lui Dumnezeu pentru ei în fiecare zi, pentru a abate judecata dreaptă a lui Dumnezeu de la greșelile lor fără de voie.

El săvârșea fapte bune, era tată al tuturor orfanilor și ocrotitor al văduvelor. Îl cinstea pe Dumnezeu în zilele îmbelșugării sale și, prin aceasta, a bineplăcut foarte Ziditorului Său. Dar el a ajuns și nevoitor fără de voie, atunci când, sub loviturile încercărilor trimise asupră-i de Dumnezeu, a pierdut totul: țarini, averi, dobitoace, slugi, copii, chiar și sănătatea, și cu toate acestea, nu a cârtit, ci a rostit neuitatele cuvinte: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi și întoarce acolo. Domnul au dat, Domnul au luat, cum au plăcut Domnului, așa s-au și făcut: fie numele Domnului binecuvântat.” (Iov 1, 21).

Nevoința de bunăvoie l-a arătat pe Iov a fi un bărbat mult-cucernic, dar nevoința fără de voie, stăruitoare, în îndurarea celor mai grele lovituri care se abăteau asupra lui, i-a înveșnicit numele și a proslăvit în lumea întreagă virtutea lui. Și astfel, dacă voim să ne ținem viața duhovnicească la înălțimea cuvenită pentru a ne mântui și noi, și semenii noștri, se cade, neîntârziat, să sporim în cea mai grabnică aducătoare de biruință virtute: răbdarea.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 30)