Hristos de sus vede pe fiecare din noi cum acţionează şi ştie cum şi când va acţiona pentru binele nostru. Ştie cum şi unde ne va conduce, numai noi să cerem ajutorul, să-I spunem dorinţele noastre şi să-L lăsăm pe El să le rânduiască pe toate. […]

Dumnezeu adesea îngăduie să se facă ceea ce este spre folosul celor mulţi. Nu face niciodată un bine singur, ci 3-4 la un loc. Şi niciodată nu îngăduie să se facă un rău, dacă nu ies din el multe lucruri bune. Toate le valorifică spre folosul nostru, şi pe cele strâmbe şi pe cele primejdioase. Binele este amestecat cu răul. Ar fi fost bine să fie separate dar intră interesele personale şi se amestecă. Însă Dumnezeu şi acest lucru încurcat îl valorifică. De aceea trebuie să credem că Dumnezeu îngăduie să se facă numai lucrul acela din care poate ieşi un bine, pentru că iubeşte făptura Sa.

Poate de pildă, să îngăduie o ispită mică pentru ca să ne apere de una mai mare. Odată, în Sfântul Munte, un mirean s-a dus la un hram la o mănăstire. A băut puţin şi s-a îmbătat. Când a plecat de la mănăstire a căzut şi deoarece ningea, l-a acoperit zăpada! Din tăria ce-o avea respiraţia sa, s-a deschis o gaură în zăpadă. La un moment dat trece unul pe acolo şi vede gaura: „Ce este aici, izvor?” – s-a întrebat. Loveşte cu bastonul. „Oh!” – strigă cel beat şi astfel a iconomisit Dumnezeu să se izbăvească.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pp. 255; 256-257)