- Părinte, lumea ne cere talismane.

- Mai bine să le dați cruciuliţe atunci cand vă cer talisman. Nu faceţi talismane, pentru că şi vrăjitorii fac acum talismane. Pun pe din afară o iconiţă sau o cruce, însă înăuntru au diferite vrăji. Oamenii văd icoana sau crucea şi se înşeală.

Iată, cu câteva zile în urmă, mi-au adus un talisman de la un turc, Ibrahim, care avea şi o cruce brodată pe deasupra. Am aflat şi despre un netemător de Dumnezeu că înfăşură diferite iconiţe, iar înăuntrul lor punea păr, lemnişoare, cuie, mărgele etc. Şi când Biserica l-a luat la întrebări, a spus: „Sunt medium”, pentru că mediumurile sunt libere şi astfel face ce vrea.

Am spus unuia care fusese vătămat de acela: „Să te duci să te spovedeşti, pentru că ai primit înrâuriri diavoleştii”. S-a dus şi s-a mărturisit. După aceea a venit şi mi-a spus: „Nu am simţit nici o schimbare”. „Bre, nu cumva ai la tine ceva de la acel înşelat?”, îl întreb. „Da, îmi spune, am o cutiuţă ca o Evanghelie mică”. O iau, o deschid şi găsesc înăuntru diferite iconiţe înfăşurate. Desfac, desfac şi la mijloc erau nişte mărgele, păr şi ceva care semăna cu lemnul.

Le-am aruncat, iar omul s-a slobozit. Vezi ce maestru este diavolul?

Sărmanii oameni poartă astfel de talismane, chipurile ca să fie ajutaţi, şi se chinuiesc. Pe acestea trebuie să le ardă, iar cenuşa s-o îngroape adânc în pământ sau s-o arunce în mare, apoi să meargă să se spovedească, numai aşa se eliberează. Odată a venit la Colibă un tânăr care avea multe probleme şi se chinuia trupeşte şi sufleteşte de mai mult de patru ani. Trăia o viață păcătoasă şi în ultimul timp se închisese în casă; nu voia să vadă om. Doi prieteni de-ai lui, care veneau regulat în Sfântul Munte, cu multă greutate l-au luat şi voiau să-l aducă cu ei în Sfântul Munte, la Colibă. De la Uranopolis la Dafni, de fiecare dată când corabia se oprea la portul vreunei mănăstiri, tânărul cădea grămadă. Prietenii lui împreună cu părinţii ce erau în corabie încercau să-l ajute spunând Rugăciunea.

Cu multă greutate au ajuns la Colibă. Sărmanul şi-a deschis inima sa, mi-a vorbit despre viața lui. L-am văzut că era chinuit de o oarecare putere diavolească. I-am spus să meargă să se spovedească acolo la un duhovnic, să facă ceea ce îi va spune şi se va face bine. Într-adevăr, s-a dus şi s-a mărturisit. Când au intrat în corabie pentru a se întoarce, le-a mărturisit prietenilor lui că duhovnicul i-a spus să arunce în mare talismanul pe care i-l dăduse un oarecare cunoscut al său şi îl purta la el, dar că îi era cu neputinţă să o facă. Deşi prietenii lui îl rugau să se ridice şi să-l arunce, acela stătea ca statuia. Nu se putea scula de pe bancă. Atunci l-au apucat şi cu multă osteneală l-au scos afară pe punte. Cu ajutorul lor tânărul a reuşit să-şi scoată talismanul şi să-l lase să cadă în mare, pentru că nu avea puterea să-l arunce, îndată a simţit că i se eliberează mâinile, iar trupul său cel chinuit a dobândit putere.

De bucurie a început să sară în sus pe punte plin de vioiciune şi să-şi încerce puterea mâinilor trăgând de barele de fier de la balustrada vaporului.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III - Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 195-197)