Într-o mănăstire de obşte, au fost doi călugări mari cu viața şi care s-au învrednicit a vedea Darul lui Dumnezeu asupra fraților lor. Iar pentru oarecare trebuință, a ieşit unul din ei înaintea porții mănăstirii şi a văzut pe cineva mâncând de dimineață şi i-a zis lui: „Oare la vremea aceasta mănânci pâine vinerea?”. Iar a doua zi a fost slujbă, ca de obicei. Deci, privind fratele lui, a văzut Darul lui Dumnezeu depărtat de la dânsul şi s-a întristat. Iar când a venit în chilie, l-a întrebat: „Ce ai făcut frate, că nu văd, ca mai înainte, Darul lui Dumnezeu peste tine?”. Iar el, răspunzând, i-a zis lui: „Eu nu ştiu să fi greşit, nici cu lucrul, nici cu gândul”. Zis-a fratele: „Oare nici cu cuvântul n-ai greşit?”. Iar acel frate şi-a adus aminte de toate şi i le-a spus, zicând: „Ieri, am văzut pe cineva, care, afară din mănăstire, mânca de dimineață şi i-am zis lui: „Au la această vreme mănânci vinerea?” Acesta este păcatul meu, deci, te rog, osteneşte-te, cu mine împreună, două săptămâni şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca iarăşi să-mi dea Darul Său”.

Şi au făcut post şi după două săptămâni a văzut iarăşi Darul lui Dumnezeu venind peste fratele şi s-a mângâiat şi au lăudat pe Preabunul Dumnezeu.

Drept aceea, fraților, să nu osândim pe nimeni, ci de ale noastre păcate să ne îngrijim.

 

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 467-468)