Prea multă lume gândește deja în acest fel. Pentru prea multă lume, Biserica, Tradiția, dar și orice fel de cutumă etică miroase deranjant a trecut. Majoritatea posturilor de televiziune înfierează „încăpățânarea habotnică” a clerului în a nu se adapta la realitățile secolului XXI. Mulți dintre noi, românii, suntem într-o fugă neîntreruptă după modernitate, după civilizație, după tot ce Occidentul a trăit, iar noi încă nu. Credem că poporul nostru e leneș, superstițios, că așteaptă la rând pentru a săruta moaște de sfinți doar din blamabilul obicei al statului la coadă pentru pâine și se îndoapă cu învățăturile „popilor” pentru că e prea puțin educat pentru a înțelege, de fapt, principiile și avantajele unei democrații trăite open mind. Cu alte cuvinte, suntem net inferiori celorlalți, europenilor, care, din pură mărinimie, se oferă să ne civilizeze.

Nu ținem minte însă că fiecare încercare de a ne aduce în rând cu lumea, fie venită din Apus, fie din Răsărit, s-a sfârșit, inevitabil, cu înrobirea noastră. Nu ținem minte cum flamurile libertății au adus cu ele la pachet și zecile de secte, care mușcă, precum lăcustele, din lăstarul Bisericii; cum ne-au adus metode de reeducare de la Pitești, Aiud sau Gherla, precum și caii troieni ai investitorilor veniți degrabă după Revoluție să ne modernizeze uzinele. Uităm - așa cum La Rochefoucauld observă cu simț critic - binefacerile și jignirile, pentru că, de obicei, numai prezentul produce asupra minților noastre o puternică impresie. Vrem noul, vrem altceva. Legile lui Dumnezeu ne încurcă, ne stau în față. Am învățat că totul e relativ, că totul poate fi interpretat. Atunci de ce să mai avem încredere în niște bătrâni episcopi, sfinți sau nu, care au „inventat” niște canoane. Ei nu-l aveau pe Freud, nici pe Hawking, nici pe specialiștii zilelor noastre, ca să le explice cum e, de fapt, cu universul ăsta.

Nu știu dacă există și un déjà vu istoric, însă, butonând telecomanda și văzând atâția „experți” în toate, cum stau în spatele pupitrelor de televiziune și condamnă „bigotismul” românilor și conservatorismul gândirii unor autohtoni, îmi apar instantaneu în gând aleșii oratori ai Revoluției franceze. Și atunci lumea se săturase de tradiționalisme, și atunci lumea voia noul, iar cei ce pricepeau cum stăteau lucrurile vorbeau cu înflăcărare de libertate, egalitate și fraternitate. Danton strângea uralele nemulțumiților din cotloanele întunecate ale Parisului, Robespierre proclama înlăturarea tiranului și începutul epocii libertății de șanse, iar pe Bastilia flutura stindardul libertății. Foarte curând au înțeles însă că, pentru a se bucura de fructele noii lor vieți, trebuiau să elimine toate obstacolele. Unde mai devreme aproape jumătate din clerul catolic îmbrățișase ideile revoluționare, solidar cu nevoile omului de rând, preoțimea a devenit rapid o povară. Legile lui Dumnezeu nu corespundeau celor proclamate de comitete. Așa că, din grijă față de nevoile națiunii, au fost confiscate toate averile Bisericii, iar monahismul a fost interzis prin lege. Așa cum proclama Laplace, Dumnezeu nu mai reprezenta o ipoteză necesară în raționamentul noii orânduiri. Ghilotina a secerat astfel mii de capete de preoți și călugări, laolaltă cu anti-revoluționarii „periculoși”. Prin pași mici, neobservabili, mecanismele revoluției au pus stăpânire pe tot ce însemna libertatea individului. Dintr-o dată, așa cum pe tăblița din Ferma animalelor a apărut scris, o nouă deviză nerostită și-a făcut loc în discursuri: „Toți sunt egali în fața legii, însă unii sunt mai egali decât alții”. Libertatea și egalitatea nu mai apărea pe toate drumurile, căci nu mai aveai voie să te ridici, chiar dacă erai din popor, și chiar dacă și alții credeau la fel ca tine, împotriva „glasului națiunii”. Fraternitatea însă, cea mai dorită deviză, a dispărut cu totul. Sătul de nesfârșitul val de sânge de la poalele ghilotinei, Danton, înflăcăratul corifeu al revoluției și, totodată, severul ministru al justiției de după înlăturarea regelui, a contestat justețea deciziilor celor ce țineau frâiele statului eliberat, iar bunul său prieten și camarad de baricade, Robespierre, l-a condamnat fără ezitare la decapitare, într-un proces ce a avut o singură și „necesară” direcție. La fel și acesta din urmă, după ce „a făcut ce trebuia făcut”, și-a plecat, inevitabil, capul sub instrumentul dreptății poporului, sub ochii împăcați cu sine ai prietenilor de idealuri. Amândoi, ca și mulți alții, de altfel, entuziaști ai unei societăți ce se cerea schimbată, au ajuns la aceeași tristă concluzie: lumea nu va fi condusă decât prin dictatură. Valorile revoluției apar frumoase în discursuri, însă niciodată nu vor putea fi pur aplicate.

Lăsând la o parte istoria, deși cicluri dintr-acestea, cu finalitate tragică, se găsesc și-n alte epoci (cum ar fi, de pildă, revoluția bolșevică), se cuvine să înțelegem un lucru: de fiecare dată când omul, înlăturându-L pe Dumnezeu și legile lăsate de El, a vrut să-și croiască singur viitorul, sfârșitul a fost același: dictatură, teroare, tiranie.

Cât de asemănătoare sunt discursurile revoluționarilor francezi sau ruși (exceptând, poate, factorul politic) cu perorațiile nesfârșite ale „specialiștilor” din talk-show-uri. Acum însă e vorba de alte „libertăți”. Nu ne mai interesează puterea, ci justificarea moravurilor noastre. Glasul conștiinței noastre, sângele martirilor uciși în chinuri prin temnițele dușmanilor lui Dumnezeu ne sâcâie, ne deranjează. Cât e de bine, pentru unii dintre noi, când vedem zilnic la televizor cum alții ne servesc pe tavă argumentele nevinovăției noastre: „preoții sunt bețivi și desfrânați, Biserica e imorală, credincioșii sunt reduși mintal și superstițioși” - avem destule justificări ale moralității noastre decăzute. Ne place lucrul acesta. Îl căutăm zi de zi pe ecranele televizoarelor, în paginile ziarelor, pe forumuri, cu toată puterea „neputinței” noastre. Uitându-ne însă înapoi, ne putem ghici deja soarta: „libertățile” pe care le cerem pentru noi și pentru alții (în spiritul, nu-i așa, al toleranței evanghelice) ne vor sufoca. Într-o lume fără Dumnezeu, ce transformă orice mesaj religios într-un amalgam sincretic din care luăm ce vrem, vom avea soarta lui Danton. Și a lui Robespierre. Și a lui Troțki… Și atunci, fără iluzii, s-ar putea să nu mai izbutim a ridica ochii spre Cer.