Omul trebuie să simtă nevoia de a face binele, pentru că altfel se va chinui. Şi nu se poate spune că unii nu pot înţelege binele ca pe o necesitate. Eu nu îndreptăţesc lucrul acesta. Chiar şi un copil mic de cinci ani poate simţi binele ca pe o necesitate. Să spunem că un copilaş are temperatură. Părinţii aduc medicul, iar acela le spune: „Ţineţi bine copilul” şi, țâc-țâc, îi face o injecție. După aceea copilul, când vede medicul, începe să plângă şi fuge. Dar dacă de la început îi spun: „Ascultă, eşti bolnav, ai temperatură şi nu vei putea nici să mergi la şcoală, nici să te joci, cum se joacă ceilalţi copii. Însă dacă îl vei lăsa pe medic să te înţepe puţin, va scădea temperatura şi vei putea după aceea să mergi să te joci”, copilaşul îndată îşi va închide ochişorii şi singur îşi va întinde mânuța. Vreau să spun că dacă un copilaş poate simţi binele ca pe o necesitate, cu cât mai mult cel mare. Din clipa în care omul a înţeles ceea ce este corect, s-a terminat.

Să presupunem că vă spun: „Vă voi arunca jos pe fereastră”. Cred că înţelegeţi ce înseamnă aceasta. Căci şi unul lipsit de minte înţelege că, de va cădea de sus de pe fereastră, îşi va rupe picioarele. Îşi dă seama care este prăpastia şi care locul neted; care este binele şi care este răul.

Unul mare care a citit pe Sfinţii Părinţi, Evanghelia, ştie care este lucrul cel corect. De aici încolo, butonul trebuie întors. Dar de multe ori spui unor suflete: „De ce faci aceasta? Nu înţelegi că nu e bine?”, iar ei încep: „Da, dar din păcate aşa sunt eu pentru că aşa am fost de la început”. „Lasă ce ai fost la început. Acum, când îți spun, ce faci ca să te îndrepţi?”. Altceva e când nu-i ajută mintea. Numai copilul cel mic va apuca un cărbune în loc de caramelă, pentru că nu-l ajută mintea.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. II - Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 383-384)