„Toţi aceştia au murit întru credinţă, fără să primească făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători. Iar cei ce grăiesc unele ca acestea dovedesc că ei îşi caută lor patrie. Într-adevăr, dacă ar fi avut în minte pe aceea din care ieşiseră, aveau vreme să se întoarcă. Dar acum ei doresc una mai bună, adică pe cea cerească. Pentru aceea Dumnezeu nu Se ruşinează de ei ca să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a gătit lor cetate” (Ev. 11, 13-16).

În calendarul ortodox, cele două duminici premergătoare Praznicului Nașterii Domnului sunt așezate pentru pomenirea „părinților”. Prima dintre aceste duminici ne aduce aminte de cei drepți din Vechiul Testament, iar cea de a doua, de strămoșii după trup ai Domnului. Biserica de Răsărit diferă de cea a Apusului prin faptul că cinstește pe sfinții Vechiului Testament. Aceștia au sărbători și chiar biserici închinate lor și sunt cinstiți întocmai ca și sfinții Noului Testament.

Mi se pare că există un fel de „ispită istorică”, care ne atacă pe noi cei ce trăim în lumea modernă. Pentru că gândirea modernă este în mare parte răspunzătoare pentru crearea „istoriei”. Nu că poveștile trecutului n-au fost spuse întotdeauna, dar tentația istoriei este tentația ce ne îndeamnă să prețuim trecutul doar ca pe un artefact istoric. Lucrurile trecutului sunt văzute ca având valoare doar prin ceea ce au cauzat în prezent sau, mai rău, ca având valoare doar dacă ești interesat de astfel de lucruri.

America este una dintre primele națiuni moderne. Istoria fondării sale este istoria triumfului ideilor. America este o decizie, nu o moștenire sau o etnicitate. Istoria este ceva foarte rarefiat în America. Cunoștințele tineretului despre trecut sunt adesea inexistente. Ca și națiune modernă, America privește prezentul și crede că poate crea viitorul (sau cel puțin așa afirmă unul dintre miturile existente). Un număr din ce în mai mare de națiuni moderne încep să privească lumea în aceeași manieră modernă. Europa se re-inventează zilnic privind foarte puțin la trecut. Tentația istoriei devine omniprezentă.

Descriu istoria ca pe o tentație, întrucât aceasta nu are un loc bine-stabilit în sânul credinței creștine. Această afirmație poate părea ciudată venind de la un preot ortodox. Nici o Biserică nu este mai puternic ancorată în Tradiție ca cea Ortodoxă. Dar a fi ancorat în Tradiție nu este același lucru ca a fi ancorat în istorie (așa cum e aceasta în concepția modernismului). Tradiția nu este tirania trecutului asupra prezentului: Tradiția este aderarea, consimțirea aceleiași realități eterne de-a lungul vremurilor.

Realitatea eternă a creștinismului (și a toată creația) este sfârșitul lucrurilor – Hristos, Împăratul ce va să vină. Credința noastră proclamă că Cel ce S-a născut din Fecioară este de asemene Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apoc. 1, 8). Este același Hristos în care se unesc toate: „Spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ - toate întru El” (Efeseni 1,10). Este acest Sfârșit al istoriei care este înțelesul întregii istorii, înțelesul tuturor lucrurilor.

De asemenea, este acest Hristos (Sfârșitul tuturor lucrurilor) care este punctul focal și centrul credincioșilor de-a lungul vremurilor. Epistola către Evrei, citată la începutul acestui articol, arată clar că această viziune a lui Hristos este cea care oferă singurul scop al tuturor celor drepți (incluzând aici și pe cei din Vechiul Testament citați de Sfântul Pavel).

„Toţi aceştia au murit întru credinţă, fără să primească făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători. Iar cei ce grăiesc unele ca acestea dovedesc că ei îşi caută lor patrie. Într-adevăr, dacă ar fi avut în minte pe aceea din care ieşiseră, aveau vreme să se întoarcă. Dar acum ei doresc una mai bună, adică pe cea cerească. Pentru aceea Dumnezeu nu Se ruşinează de ei ca să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a gătit lor cetate” (Ev. 11, 13-16).

Împărăția pe care o caută nu e este alta decât Hristos Însuși. Și este aceeași căutare care unește pe oamenii lui Dumnezeu de-a lungul vremurilor într-o singură Tradiție. Căutarea lui Hristos este Tradiția Bisericii (ca să spunem așa).

Tentația istoriei este să inverseze Tradiția ca și cum aceasta ar fi o căutare a trecutului. Dar ceea ce ne unește cu trecutul este aceeași credință, același scop, aceeași viziune, același Dumnezeu. Dacă sfinții care ne sunt exemple și-au ațintit privirile spre Hristos, atunci spre Hristos ar trebui să fie ațintite și privirile noastre.

Propovăduirea Împărăției lui Dumnezeu nu este o proclamare a trecutului, ci proclamarea Lui, a „Celui ce era, și este și va să vină”. Același Hristos care a murit și a înviat este același Hristos care va să vină. Este același Hristos care ne este împărtășit în Tainele Bisericii.

Este o ironie teologică, faptul că modernitatea, a cărei proprie definiție o situează în opoziție cu Tradiția, este ea însăși creatoarea unei istorii lipsite de un viitor. Modernitatea îl neagă pe Hristos ca Sfârșit al tuturor lucrurilor și, făcând aceasta, își face un loc în istorie, dar nu un loc în Sfârșit.

Cât pentru cei credincioși, trebuie să ne dorim o împărăție mai bună, cerească. Și Dumnezeu nu se va rușina să fie numit Dumnezeu nostru. El a pregătit deja o astfel de Împărăție pentru noi. (pr. Stephen Freeman)