V-am făcut cunoștință cu ceva timp în urmă, cu vecinul meu, moș Mitru, bătrânul voinic la trup și isteț la minte- Strămbă-Lemne –cel cu straița de povești.
... În vară, într-o după-amiază fierbinte de gustar, am petrecut cu el vreo două ore lângă cumpăna bătrânii fântâne; l-am provocat la o partidă de șah, ca să-i ascult poveștile. Eram doar ca la un izvor rece al înțelepciunii, rece de te trezești la realitate; pentru oricine moșul are o poveste plină de tâlc...
-Și ce-mi mai spui , moș Mitrule? Ieri am văzut c-ai avut oaspeți, îl întrebai, în timp ce mutam primul pion pe tabla de șah.
- Da, oaspeți, oaspeți din lumea largă- îmi răspunse fără să ridice privirea, ce urmărea atent fiecare piesă.
- L-am văzut pe proful de matematici. A predat predat prin Franța, la Luvru...
- A da, în străinătățuri. Am vorbit multe... Apoi , privindu-ma pe furiș: Mi-a văzut și icoana Maicii Domnului din casa mare, de-ți plăcea sfinției tale. Aia veche, moștenire de la bunica Paraschiva...
- Și ...?
- Și a admirat-o, a studiat-o..., dar mi s-a părut...cu ochi străini.
- Ce ți s-a părut curios?
- Ei, idei de-ale lui. Că le admiră ca pe opere de artă, de frumos. I-am spus: eu îngenunchez și mă închin în fața ei, ca mama și tata, Dumnezeu ierte-i. Stau de vorbă cu ea, cu Maica Domnului...ca strămoșii mei , ardelenii, în pelerinaj la Necula: „Am venit Măicuță să te mai vedem, Să-ți spunem necazul pe care-l avem...“ De aceea e sfăntă icoana: are suflet, te ascultă... Mi-a spus că-mi respectă credința, că are o icoană și în clasă, dar că i se pare că în scoală, la cei mici mai ales , n-ar trebui să fie, că așa e pe acolo pe unde a umblat el, în democrație...că acolo e respectată libertatea de a alege a tânărului la maturitate...Dar nu sunteți atent părinte, vedeți că rămâneți în șah dacă mutați nebunul de negru...
- A da, desigur...
- Și știți ce i-am spus? Nu păreți prea curios...
- Ba da, dar îmi place să te ascult.
- Mă Vasile, i-am zis, că-l știu de când era un țânc, - cu tat-su meream vara la coasă- , mă Vasile, nu te supăra, dar tu în ce limbă vorbești cu mine? „ Ce întrebare e asta?“ mi-a zis, „vorbesc românește !„ Păi vezi? „Ce să văd?“ Și când ai învățat matale, a vorbi românește? „De mic, de la mama“, mi-a răspuns. Vezi, românește ai învățat de la sânul mamei, Catinca lui Floroiu, c-o țin minte ...în limba romănă te-a legănat maica-ta, bag sama, nu era prea democrată, săraca... De ce nu te-o fi lăsat să crești mare, să înveți chineza, să zic așa...poate ți-ar fi plăcut, și-ți respecta și libertatea de a alege. Așa e și cu credința. Când te legăna mama în limba română, te însemna și cu Sfânta Cruce în legănel... după mine se leagă una de alta...Și împinse, regina cinci pătrățele la atac... Și apoi , după cum mă știți i-am spus și o poveste, așa, ca să-i dau de găndit.
- Care, moș Mitrule, știu că ai har la povești
« Cu mult timp în urmă , pe vreme poveștilor, în Japonia se utilizau lămpioare din hârtie și bambus cu lumini în interior. Într-o noapte , unui orb care s-a dus să-l caute pe unul oarecare, i se oferi un lampion pentru a și-l duce acasă. „ Mi-e nu-mi trebuie lampionul“, spuse orbul, „ Pentru mine întuneric sau lumină e același lucru.“ „ Știu că ție nu îți trebuie un lampion ca să vezi drumul“, răspunse celălalt, „dar daca nu-l ai, poate să dea cineva peste tine, de aceea trebuie să-l iei.“ Orbul plecă cu lampionul , dar nu ajunse prea departe, când simți că se lovește cu violență. „Uite pe unde umbli“, exclamă orbul către necunoscut. „ Nu vezi lampionul acesta?“ „ Lumânarea ta s-a stins frățioare!“ îi răspunse necunoscutul...» Cine nu cunoaște acele persoane arogante care străbat lumea fără să-și dea seama că sunt orbi și poartă în mână un lampion stins?...
- Și profesorul?
- A plecat gânditor, spuse moș Mitru , zâmbind în subînțelesuri , ștrengărește și răsucind cu degetele mâinii stângi, mustața albă și moale...
- Dar nepotul- plecat să lucreze prin Italia, Spania? V-am văzut stând de vorbă la umbra nucului bătrân , odihnindu-vă pe brazda de fân, proaspăt cosită.
- A, nepotul Costel, am stat mult de vorbă, despre una, despre alta...L-am găsit tare derutat, s-a împrăștiat prin lume...Pentru el, m-ai degrabă slugă mare acolo , decât stăpân mic aici, săracul... Am privit împreună casa, acareturile, gardurile, toate au îmbătrânit. Le dor încheieturile ca pe mine. Și livada neîngrijită pare pustie...
- Pentru el n-ai scos din straiță vreo poveste?
- Cum să nu, doar îi plăcea când era mic: « Se spune că în Africa de Nord, un misionar, a fost surprins de comportamentul unui beduin. Din când în când omul se întindea pe pămănt și își punea urechea pe nisipul deșertului, ca noi pe brazda de fân. Mirat, misionarul îl întrebă: „ Ce faci?“ Beduinul se ridică și răspunse: „ Prietene, ascult deșertul cum plânge. Plânge deoarece ar dori să fie o grădină!“ » Plânge nepoate pământul sub noi , i-am spus. Auzi ?..
- O fi înțeles ceva?
- Nu știu, a plecat pe înserat, îngândurat, răspunse moșul, zâmbind iar ștrengărește și răsucind cu degetele mâinii stângi mustața albă și moale...
- Pentru toți ai o vorbă de duh, moș Mitrule, dar spune-mi pentru mine, pentru preotul de azi, nu ai nimic în straița de povești?
- Și pentru sfinția ta am, dar când m-oi mărturisi sub epitrafir, să fie taina noastră...
Apoi râse scurt , își ridică privirea albastră spre mine și-mi zise: N-ați fost prea atent , părinte: șah și...mat!
... Peste câteva zile , în postul Adormirii Maicii Domnului, am fost împreună la taina epitrafirului, unde mi-am primit în dar , și eu povestea.
Ați fi fost curioși să-mi cunoateți povestea- știu sigur că și vouă vă plac poveștile- dar n-o pot spune. Rămâne taina noastră. Pot să vă spun doar că ne salutăm în fiecare zi, ca până acum, cu drag și simpatie: eu îngăndurat, iar moș Mitru, zâmbind ștrengărește și răsucind cu degetele mâinii stângi mustața albă și moale...