Aşa cum rugina mănâncă fierul sau cum viermele roade copacul, la fel înlăuntrul omului acul veninos al morţii îi roade moral fiinţa vie, şi el se chinuieşte în această stingere treptată. Dar, dacă va da Dumnezeu, omul îşi va veni în fire şi, uitându-se de jur împrejurul său, va simţi oprimarea stării în care se află şi va spune: „De ce lucrez acestor patimi mârşave? Le fac toate hatârurile, dar linişte nu am, numai Îl mânii pe Dumnezeu şi-mi pregătesc osânda veşnică. Nu mai vreau să le slujesc, de acum înainte arunc la o parte toate poftele şi încep să lucrez lui Dumnezeu, Mântuitorului meu, Celui care a venit în lume pentru noi şi care-i cheamă la El pe toţi păcătoşii.”

Când va spune aşa păcătosul în inima sa şi când se va întoarce cu adevărat la Dumnezeu, mărturisindu-se cu frângerea inimii, atunci, prin Sfintele Taine, va primi har şi putere de a rezista în hotărârea sa şi de a respinge patimile cu care se obişnuise, indiferent de puterea cu care ar năvăli asupra lui. Prin acest gest al hotărârii de a lucra lui Dumnezeu şi prin această pogorâre a harului în Sfintele Taine se sădeşte sămânţa vieţii în Iisus Hristos, singura viaţă adevărată care se descoperă şi se făureşte prin împotrivirea faţă de patimi şi prin respingerea lor. Harul pogorât dă viaţă nouă duhului, care, primindu-şi drepturile, începe să le aţintească pe toate spre Dumnezeu şi, întâlnind în cale piedicile patimilor, le depăşeşte, le alungă şi le dezrădăcinează.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, pp. 175-176)