Fericitul Alipie a fost dat la învățătura zugrăvirii Icoanelor, de către părinții săi, în zilele bine-credinciosului domn al Kievului, Vsevolod Yaroslavich I, și pe vremea egumeniei Cuviosului Nicon. El a fost dat după rânduiala lui Dumnezeu și cu sfătuirea și binecuvântarea Cuvioșilor Părinți, Antonie și Teodosie. La 10 ani după repauzarea lor, acești doi Cuvioși Părinți s-au arătat în Constantinopol unor zugravi greci, pe care i-au chemat și cu care s-au tocmit, pentru a împodobi minunata biserică a Pecerskăi.

Cuviosul Alipie în acel timp fiind în Pecerska, a lucrat împreună cu zugravii greci și a văzut cu ochii minunile cele mari ce s-au făcut în acea vreme. Cum atunci când zugravii împodobeau Sfântul Altar, Icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a închipuit singură, după care faţa ei a strălucit mai mult decât soarele; apoi cum un porumbel a zburat din gura ei, şi a intrat în gura Icoanei Mântuitorului ce era sus. Încă de pe atunci Cuviosul Alipie învăţându-se, ajuta meşterilor săi şi luând aminte, toate le punea în mintea sa; căci lucrarea Preasfântului Duh petrecea în această Sfântă Biserică a Pecerscăi.

Zugravii sfârşindu-şi lucrul lor şi împodobind cu chipuri Sfânta Biserică, Alipie s-a împodobit şi el cu îmbunătăţitul chip al rânduielii călugăreşti, de către Cuviosul egumen Nicon. El a început a se deprinde la faptele cele duhovniceşti ale Sfinţilor, ale căror feţe pământeşti ştia cum să le închipuiască bine. Cu darul lui Dumnezeu el a ajuns un preaiscusit zugrav de Icoane, pe care le lucra fără de plată. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, a fost hirotonit Preot, dobândind apoi şi darul facerii de minuni, după cum vom vedea din cele ce urmează.

Un oarecare bărbat credincios din cetatea Kievului care a zidit o biserică, a voit ca să facă şapte Icoane mari pentru împodobirea ei. Întâlnind doi monahi din mănăstirea Pecersca, ştiutori ai acestui meşteşug, le-au dat lor argint şi scânduri pentru cele şapte Icoane, rugându-i ca pentru zugrăvire să întrebe şi pe Cuviosul Alipie. Acei monahi n-au spus lui Alipie, iar argintul l-au oprit pentru ei.

Trecând câtăva vreme, a trimis omul acela la cei doi monahi, să afle dacă sunt gata Icoanele. Iar ei au răspuns: „Lui Alipie îi trebuie mult argint“. Şi iar au luat argintul trimis de acel om, pe care asemenea l-au oprit. Apoi fiind cu totul lipsiţi de ruşine şi de frică de Dumnezeu, au vorbit cuvinte nedrepte asupra Sfântului, către omul acela, zicând: „Lui Alipie îi mai trebuie argint, încă atâta pe cât a luat“. Iar omul cel iubitor de Hristos, a dat şi a treia oară argint, zicând: „Voiesc din mâinile lui să iasă, cu rugăciune şi binecuvântare“. Dar fericitul Alipie nu ştia nimic, de aceea ce fac acei monahi.

După aceea omul iar a trimis, vrând să ştie cu adevărat, dacă Icoanele sunt zugrăvite sau nu. Monahii ne mai ştiind ce să răspundă, au zis: „Alipie a luat argintul tău în trei rânduri şi acum nu voieşte să mai zugrăvească Icoanele.” Auzind acestea, acel om iubitor de Hristos, a mers cu mai mulţi tovarăşi în mănăstirea Pecersca la Cuviosul egumen Nicon şi i-a spus pricina mâhnirii sale. Chemând egumenul pe Alipie, i-a zis „Frate, de ce ai făcut acestui fiu al nostru o nedreptate ca aceasta: că te-a rugat de multe ori, dându-ţi cât ai voit, iar tu făgăduindu-te şi luând mult argint, nu-i zugrăveşti Icoanele, pe când uneori le faci în dar?” Alipie auzind acestea, a răspuns: „Cinstite Părinte, ştii Sfinţia ta că niciodată nu m-am lenevit în acest lucru; dar acum nu ştiu despre ce-mi vorbeşti!” Egumenul iarăşi a zis: „Ai luat trei preţuri pentru şapte Icoane şi nici până acum nu le-ai zugrăvit“.

Spre mustrarea Sfântului a trimis să aducă îndată scândurile acelor Icoane, care înainte de acea noapte au fost văzute nezugrăvite, puse într-o cămară mănăstirească. De asemenea a trimis să cheme şi pe cei doi monahi, prin care acel om trimitea Sfântului Alipie argintul. Venind trimişii au adus icoanele zugrăvite cu meşteşug, punându-le înaintea egumenului şi a celor ce erau cu el. Atunci toţi s-au mirat şi înspăimântându-se cu cutremur, au căzut cu faţa la pământ, şi s-au închinat acelor chipuri nefăcute de mână, al Domnului, al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale Sfinţilor lui.

Venind după aceea cei doi monahi care minţiseră contra lui Alipie şi neştiind de minunea ce se făcuse, au început a se certa cu Sfântul, zicându-i: „Trei preţuri ai luat, iar Icoanele nu le zugrăveşti“. Auzind cei ce erau acolo de această năpastă, le-au arăt Icoanele, zicându-le: „Iată, Icoanele s-au zugrăvit de Dumnezeu Însuşi, care mărturiseşte nerăutatea lui Alipie“. Văzându-le s-au înspăimântat de această minune. Atunci egumenul văzând furtişagul şi minciuna lor, i-a izgonit din mănăstire, şi au căzut din toate lucrurile lor, căci grăiau hule împotriva Cuviosului Alipie, spunând oamenilor în cetate: „Noi singuri am zugrăvit acele Icoane, iar stăpânul lor nevrând să ne dea plata, ne am lipsit de tocmeală; şi iată a gândit şi a minţit, că acele Icoane s-au zugrăvit de Dumnezeu, şi au îndreptăţit pe Alipie“.

Astfel au orbit pe poporul ce alerga la privirea Icoanelor şi la închinarea lor. Deşi acei oameni au crezut atunci acelor monahi ce cleveteau pe cuviosul Alipie, însă Dumnezeu cel ce preamăreşte pe Sfinţii săi, precum singur a zis în Evanghelie: „Nu poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui, nici aprind făclia si o pun sub obroc ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor“, n-a tăinuit îmbunătăţitele nevoinţe ale acestui cuvios bărbat, pentru că vestea a ajuns la domnul Vladimir Monomahul, adică despre minunea ce s-a făcut.

Această minune s-a adeverit însă şi mai mult, pentru că oarecând, prin voinţa lui Dumnezeu, luând foc toată cetatea Kievului, a ars şi biserica ce avea acele Icoane; dar după foc acele şapte Icoane s-au găsit întregi şi nevătămate. Auzind voievodul de acest lucru, a mers în persoană să vadă minunea ce s-a făcut. Văzând Icoanele nevătămate, a auzit cum au fost zugrăvite într-o noapte, cu voia lui Dumnezeu, cel ce a izbăvit de năpastă pe Cuviosul Alipie. Atunci voievodul a preamărit pe Dumnezeu cel ce a făcut această minune, pentru faptele bune ale Cuviosului Alipie şi luând una dintre ele și anume Icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a trimis-o în cetatea Rostovului, în biserica cea de piatră, zidită de dânsul. S-a întâmplat că odată aceea biserică s-a surpat, dar sfânta Icoană a rămas nevătămată. Apoi fiind mutată într-o biserică de lemn, care mai apoi a ars, a scăpat şi de aici nevătămată. Toate acestea închipuiau viaţa îmbunătăţită a Cuviosului Părintelui nostru Alipie, pentru care acele Icoane s-au zugrăvit fără de mână.

(Protos. Nicodim Măndiță, Minunile Maicii Domnului, Editura Agapis, 2001, p. 415-418)