Viața Sfântului Cuvios Alipie, iconarul

Sfântul Alipie este unul din primii și cei mai buni iconografi din Rusia, care a pictat icoane doar pentru a sluji lui Dumnezeu. Sfântul a fost cunoscut pentru minuni chiar din timpul vieții sale. Multe dintre icoanele pictate de Alipie au ajuns făcătoare de minuni și uneori, îngerii îl ajutau în misiunea sfântă a pictării icoanelor.

Cuviosul părintele nostru Alipie al Pecerscăi s-a arătat următor dumnezeiescului Evanghelist Luca, căci el slujea Domnului, Care ne-a făcut pe noi după chipul și după asemănarea Sa, închipuind cu minune nu numai fețele sfinților pe icoane, dar și bunătatea acelora, în sufletul său. Pe lângă aceasta s-a arătat și doctor minunat, a cărui viață dreptcredincioasă s-a închipuit nouă astfel:

În zilele binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici și pe vremea egumeniei Cuviosului Nicon, după rânduiala lui Dumnezeu și după sfătuirea Cuvioșilor părinți Antonie și Teodosie, care s-au arătat la zece ani după moartea lor în Constantinopol, au venit la împodobirea sfintei biserici Pecersca niște zugravi greci. La aceștia a fost dat fericitul Alipie de către părinții săi, pentru învățătura zugrăvirii icoanelor. Deci Alipie a fost el însuși văzător al minunii despre care se scrie în povestirea cea pentru sfânta biserică a Pecerscăi, când zugravii împodobeau cu mozaic altarul și icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit într-însul, apoi s-a luminat mai mult decât soarele; după aceasta un porumbel a zburat din gura ei, și după mult zbor a intrat în gura icoanei Mântuitorului ce era sus. Pe atunci fericitul Alipie, învățându-se, ajuta meșterilor săi și a scris în mintea sa, că lucrarea Preasfântului Duh petrece în acea sfântă biserică a Pecerscăi.

Deci, zugravii sfârșindu-și lucrul lor și împodobind cu chipuri sfânta biserică, Alipie s-a împodobit și el cu îmbunătățitul chip al rânduielii celei călugărești, de către cuviosul egumen Nicon. El a început a se deprinde a închipui duhovniceștile fapte bune ale sfinților, căci acum știa bine închipuirea cea materialnică a feței lor. Și era așa de meșter și preaînțelept în lucrul său, încât și din icoanele cele materialnice, cu darul lui Dumnezeu, putea să pună de față îmbunătățitele chipuri duhovnicești, căci a învățat meșteșugul zugrăvirii icoanelor, nu pentru adunare de bogății, ci pentru săvârșirea faptelor bune; pentru că lucra sfintele icoane, pe cât era de trebuință tuturor, egumenului și fraților, neluând nimic pentru osteneala sa.

El mai ales îi ruga pe toți ca, văzând în vreo biserică icoane învechite, să-i spună lui; iar el, netrebuindu-i nici o plată pe pământ, le împodobea prin lucrul mâinilor sale. Sau de nu avea cândva să lucreze cuiva, atunci luând împrumut aur și argint pentru trebuința icoanelor, se îndeletnicea în ostenelile sale și, cărora le era dator, le plătea cu icoane. Aceasta o făcea ca să nu fie fără lucru, ci să se asemene sfinților părinți celor de demult, care la lucrul mîinilor se nevoiau de-a pururea, și însuși mai-marelui Apostol Pavel, care zice pentru sine: Că trebuinței mele și celor ce sunt cu mine, au slujit aceste mâini ale mele.

Iar de i se întâmpla cândva vreo dobândă din lucrul mâinilor lui, atunci o împărțea în trei părți: întâia parte o lăsa pentru nevoia icoanelor; a doua, pentru milostenia săracilor, iar a treia pentru, trebuința mănăstirească. Deci, astfel făcând în toți anii, nu se odihnea nici ziua, nici noaptea, pentru că noaptea se îndeletnicea în privegheri, în rugăciuni și la închinăciuni, iar ziua sosind, se nevoia la lucrul mâinilor, cu toată smerenia, necâștigarea, curăția, răbdarea, postul, dragostea și dumnezeiasca gândire. El niciodată nu se vedea fără lucru, încă nici nu lipsea niciodată de la soborul bisericesc pentru lucrul său.

Și văzând egumenul meșteșugul atât de îmbunătățit al acestui cuvios zugrav, căci era vrednic ca pe lângă monahicescul chip cel îngeresc, să închipuiască în sine și lucrarea chipului celui de o ființă al lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, preotul după rânduiala lui Melchisedec, l-a ridicat pe el prin sârguința sa la treapta preoției. Atunci cuviosul, punându-se în sfeșnic ca o făclie, sau mai bine zis ca un chip la locul înalt, a strălucit cu mai multă podoabă îndoitelor faptelor bune – monahicești și preoțești –, încât el s-a arătat nu chip simplu, ci făcător de minuni, dintre ale cărui faceri de minuni se cuvine a pomeni pe unele aici.

Un bogat oarecare din cetatea Kievului, fiind plin de lepră și căutând ajutor de la doctori, de la vrăjitori și de la oameni de altă credință, dar n-a folosit nimic, ci mai mult rău și-a făcut. Atunci unul din prieteni l-a îndemnat să meargă la Mănăstirea Pecersca și să roage pe părinții aceia să se roage pentru dânsul, dar el abia a voit. Apoi, când îl duseră acolo, egumenul a poruncit să-l adape cu apă din puțul Cuviosului Teodosie și să-i spele capul și fața lui. Și îndată a scos atâta puroi pentru necredința sa, încât toți, de mirosul urât, au fugit de la dânsul. Deci s-a întors la casa sa, plângând și tânguindu-se, și de rușinea mirosului n-a ieșit la lumină multe zile, zicând către prietenii săi: „Acoperit-a rușinea obrazul meu, înstrăinatu-m-am de frații mei și nemernic m-am făcut fiilor maicii mele, căci nu am mers cu credință la cuvioșii părinți Antonie și Teodosie”.

Deci în toate zilele aștepta moartea. Însă venindu-și odată în sine, s-a gândit să-și mărturisească toate greșelile sale; de aceea a mers iarăși la Mănăstirea Pecersca, la Cuviosul acesta Alipie, și s-a mărturisit înaintea lui. Iar cuviosul i-a zis lui: „Bine ai făcut, fiule, mărturisindu-ți lui Dumnezeu păcatele tale înaintea nevredniciei mele, pentru că așa și prorocul mărturisește de sine, către Domnul, zicând: Voi mărturisi fărădelegea mea Domnului, și tu ai lăsat păgânătatea inimii mele”. Apoi l-a învățat pe el mult despre mântuirea sufletului și, luând vopsele pentru zugrăvirea icoanelor, i-a împodobit fața lui, ungându-i bubele cele cu puroi. Apoi, ducându-l în biserică, l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine și i-a poruncit să se spele cu apa aceea cu care obișnuiesc preoții a se spăla după împărtășire. Deci chiar acolo i-au căzut lui bubele și îndată i s-a întors cea dintâi închipuire frumoasă a sănătății sale. Astfel, întru această facere de minuni, Cuviosul părintele nostru Alipie s-a făcut de un chip cu Domnul Hristos, căci precum Hristos a tămăduit pe cel lepros și i-a poruncit să se arate preotului și să aducă dar pentru curăția sa, tot astfel și acest cuvios a poruncit bubosului său să se arate înaintea lui, fiind în rânduiala slujbei preoțești, și să aducă darul acela de care prorocul grăiește: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua! Să pomenim aici și acest dar: că strănepotul acestui bubos, ca mulțumire pentru curăția lui, a ferecat cu aur un chivot, care se află pe sfântul prestol al bisericii Pecerscăi.

Pe lângă aceasta, Cuviosul Alipie a mai fost iarăși de un chip cu Hristos, Cel ce a tămăduit și pe un orb din naștere; căci, precum Hristos a tămăduit pe acela, întâi ungându-i ochii cu tină, apoi poruncindu-i să se spele în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuiește „trimis”, tot astfel și acest cuvios, întâi a uns bubele leprosului său cu vopsele de zugrăvit icoane, apoi i-a poruncit să se spele cu apa cu care obișnuit se spală preoții după împărtășire și în acest fel l-a tămăduit de bubele cele întunecate, împreună încă și de orbirea păcatelor.

Deci toți cei ce atunci veniseră împreună din cetate, s-au mirat foarte mult de acea grabnică tămăduire, dar Cuviosul Alipie le-a zis lor: „Fraților, luați aminte la ceea ce se zice: Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci acest om mai înainte se robise vrăjmașului prin păcatele farmecelor, iar mai pe urmă a venit aici la Dumnezeu, deznădăjduit de mântuirea sa, după sfatul vrăjmașului, necrezând Domnului cel ce singur poate să mântuiască; de aceea mai multă stricăciune năvălise asupra lui, pentru necredința sa. Pentru că Domnul a zis: Cereți, și vi se va da; dar nu așa cu îndoială, ci cu credință. Iar acum, când acela s-a întors și s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu de cele ce a făcut, ascultându-l eu și Dumnezeu fiind bogat în milă, L-a tămăduit”. Auzind oamenii acestea, s-au închinat și s-au întors înapoi cu cel tămăduit, slăvind pe Dumnezeu și pe ceea ce l-a născut pe El, încă și pe Cuvioșii părinți Antonie și Teodosie și pe acest cuvios părinte, Alipie, ucenicul acelora, de care ziceau că într-adevăr acesta este la noi un nou Elisei, care l-a tămăduit de lepră pe bărbatul acela, ca Elisei pe Neeman Sirianul.

A mai fost încă și un alt oarecare bărbat iubitor de Hristos, tot din aceeași cetate a Kievului, care a zidit o biserică, și a voit să facă șapte icoane mari pentru împodobirea ei. Atunci a dat argint și scânduri pentru icoane la doi monahi ai Mănăstirii Pecersca, cunoscuți ai lui, rugându-i ca pentru zugrăvire să întrebe pe Alipie. Acei monahi n-au spus nimic lui Alipie, iar argintul l-au oprit pentru ei. Apoi, trecând câtăva vreme, a trimis omul acela la monahi, să afle dacă îi sunt icoanele zugrăvite. Iar ei au răspuns: „Mai mult argint îi trebuie lui Alipie”. Și iar au luat argintul trimis de om, pe care, de asemenea, l-au oprit. Apoi, fiind fără de rușine, au trimis la omul acela cuvinte nedrepte asupra sfântului, zicând că: „Îi mai trebuie încă pe atât pe cât a luat”. Iar omul cel iubitor de Hristos a dat a treia oară, zicând: „Voiesc din mâinile lui numai rugăciune și binecuvântare”. Dar fericitul Alipie nu știa nimic de ceea ce făceau acei monahi.

Deci după aceasta, omul iar a trimis, vrând să știe cu adevărat dacă îi sunt icoanele zugrăvite sau nu. Iar monahii, nemaiștiind ce să răspundă, au zis: „Alipie a luat argintul tău în trei rînduri și acum nu vrea să zugrăvească icoanele”. Pentru aceea, acel om iubitor de Hristos a mers cu mulți tovarăși în Mănăstirea Pecersca la Cuviosul egumen Nicon și i-a spus pricina mâhnirii sale. Iar egumenul, chemând pe Alipie, i-a zis: „Frate, de ce ai făcut acestui fiu al nostru o nedreptate ca aceasta, că te-a rugat de multe ori, dându-ți cât ai voit; iar tu, făgăduindu-te și luând atâta argint, nu-i zugrăvești lui icoanele, pe care uneori le faci și în dar?”.

Răspuns-a Alipie: „Cinstite părinte, știi sfinția ta că niciodată nu m-am lenevit în acest lucru, dar acum nu știu despre ce-mi vorbești!”. Egumenul iarăși a zis: „Ai luat trei prețuri pentru șapte icoane, și nici până acum nu le-ai zugrăvit”. Deci îndată, spre mustrarea sfântului, a trimis să aducă scândurile acelor icoane, care înainte de acea noapte se văzuseră nezugrăvite într-o cămară mănăstirească. Asemenea a poruncit să cheme și pe acei monahi, prin care acel om trimitea sfântului argintul. Deci cei trimiși după scânduri le-au găsit zugrăvite foarte cu meșteșug și le-au adus înaintea egumenului și a celor ce erau cu el. Pe acelea văzându-le, toți s-au mirat și, înspăimântându-se cu cutremur, au căzut cu fața la pământ și s-au închinat acelor chipuri nefăcute de mână al Domnului, al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale sfinților Săi.

După aceasta au venit și cei doi monahi care mințiseră împotriva lui Alipie, și neștiind de minunea ce se făcuse, au început a se certa cu sfântul, zicându-i: „Trei prețuri ai luat, iar icoanele nu le zugrăvești”. Și auzind cei ce erau acolo de această năpastă, le-au arătat icoanele, zicându-le: „Iată, icoanele au fost zugrăvite de Dumnezeu Însuși, Care mărturisește nerăutatea lui Alipie”.

Iar ei văzându-le, s-au spăimântat de minunea ce se făcuse. Atunci egumenul, văzând furtișagul și minciuna lor, i-a izgonit din mănăstire și au căzut din toate lucrurile lor. Însă nici așa nu și-au lăsat răutatea lor, ci grăiau hule împotriva Cuviosului Alipie și spuneau oamenilor în cetate: „Noi singuri am zugrăvit acele icoane, iar stăpânul lor, nevrând să ne dea plata și lipsindu-ne de tocmeală, iată, a gândit și a mințit că acele icoane au fost zugrăvite de Dumnezeu, îndreptățind pe Alipie”. Astfel a oprit poporul ce alerga la privirea icoanelor și voia să se închine lor. Însă deși acei oameni au crezut atunci acelor monahi ce cleveteau pe Cuviosul Alipie, dar Dumnezeu, Care preamărește pe sfinții Săi, precum singur a zis în Evanghelie: Nu poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui, nici aprind făclia și o pun sub obroc, ci în sfeșnic ca să lumineze tuturor, n-a tăinuit îmbunătățitele nevoințe ale acestui cuvios bărbat, pentru că vestea despre minunea ce s-a făcut cu acele icoane a ajuns la domnul Vladimir Monomahul.

Această minune s-a adeverit încă și mai mult, pentru că, oarecând, prin voința lui Dumnezeu, luând foc toată cetatea Kievului, a ars și biserica ce avea acele icoane; dar după foc s-au găsit toate acele șapte icoane întregi și nevătămate. Deci auzind voievodul de acest lucru, a mers el însuși să vadă minunea ce se făcuse. Și văzând icoanele ce rămăseseră, a auzit cu încredințare despre ele cum s-au zugrăvit într-o noapte, cu voia lui Dumnezeu, Care a izbăvit de năpaste pe Cuviosul Alipie. Atunci voievodul Vladimir Monomahul a preamărit pe Dumnezeu, Făcătorul tuturor, Care a făcut atâtea minuni, pentru faptele bune ale Cuviosului Alipie; apoi, luând din acele icoane una a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a trimis-o în cetatea Rostovului, în biserica cea de piatră zidită de dânsul. Și s-a întâmplat oarecând de a căzut și acea biserică din Rostov, însă acea icoană a rămas nevătămată. Atunci a dus-o în biserica de lemn, care și aceea după o vreme a ars de foc, dar icoana a rămas iarăși nevătămată, neavând nici o stricăciune de foc. Toate acestea închipuiau îmbunătățita viață a Cuviosului părintelui nostru Alipie, pentru care acele icoane s-au zugrăvit fără de mână.

Acum să venim și la minunea ce s-a întâmplat la sfârșitul sfântului, anume, cum acest meșter zugrav făcători de minuni a trecut de la această viață vremelnică la cea veșnică. Un dreptcredincios i-a dat Cuviosului părinte Alipie o icoană, Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca s-o zugrăvească, rugându-l s-o gătească de praznicul Adormirii. Iar după câteva zile cuviosul s-a îmbolnăvit, și se apropia de sfârșitul său; icoana rămânând nezugrăvită. Din această pricină, omul acela se supăra și se mâhnea asupra sfântului. Dar Alipie îi zicea: „Fiule, nu te supăra venind la mine, ci aruncă-ți spre Domnul grija ta, căci El va face cum va voi: Icoana va sta la locul ei la praznicul său”. Deci omul, crezând cuvintelor cuviosului, s-a dus bucurându-se la casa sa. Apoi, venind iarăși la Vecernia praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și văzându-și icoana nezugrăvită și pe Cuviosul Alipie mai bolnav, îl defăima, zicându-i: „De ce nu mi-ai spus de slăbiciunea ta, că aș fi dat altuia să-mi zugrăvească icoana, ca praznicul să-mi fie luminos și cinstit? Dar acum, iată că m-ai rușinat”. Cuviosul a răspuns cu blândețe: „O, fiule, oare am făcut aceasta din lenevire? Însă Dumnezeu poate ca icoana Maicii Sale să o zugrăvească cu un cuvânt, pentru că eu acum mă duc din lumea aceasta, precum mi-a arătat mie Domnul, iar pe tine nu te voi lăsa întristat”. Auzind aceasta, omul acela a plecat foarte întristat.

Și iată, după plecarea acelui om, a intrat un tânăr luminos la Cuviosul Alipie și a început a zugrăvi acea icoană; iar Alipie, socotind că stăpânul icoanei s-a supărat pe dânsul și a trimis alt zugrav, la început i se părea că acela este un om, dar graba și frumusețea lucrului îl arăta pe el că este înger, căci uneori punea aur pe icoană, iar alteori freca pe piatră felurite vopsele și cu acelea zugrăvea; și astfel, în trei ceasuri a zugrăvit o icoană foarte frumoasă. După aceea a zis către cuvios: „Părinte, oare lipsește ceva de aici sau am greșit în ceva?”. Cuviosul i-a răspuns: „Bine ai făcut-o, Dumnezeu ți-a ajutat să o zugrăvești cu așa frumoasă podoabă, și Însuși El a lucrat aceasta prin tine”. Apoi, sosind seara, zugravul acela s-a făcut nevăzut cu icoana.

Iar stăpânul icoanei a petrecut toată noaptea fără somn, de mâhnire că nu avea icoana gata pentru praznic, numindu-se pe sine nevrednic de un dar ca acesta și foarte păcătos. Apoi, sculându-se, s-a dus la biserică să plângă a sa greșeală; dar, deschizând ușa bisericii, a văzut icoana la locul său, strălucind foarte. Atunci a căzut de frică, socotind că o nălucire i s-a arătat lui; apoi, intrând puțin și privind, a cunoscut că este icoana lui, și de aceea, fiind în cutremur și spaimă mare, și-a adus aminte de cuvintele Cuviosului Alipie, care îi zisese că icoana îi va fi gata la praznicul său. Deci, alergând, a deșteptat pe casnicii săi, iar ei îndată au mers cu bucurie în biserică după dânsul, cu lumânări și cu tămâieri.

Și văzând ei icoana că strălucea ca soarele, au căzut cu fețele la pământ, i s-au închinat ei și au sărutat-o cu toată veselia sufletului. După aceasta, acel om dreptcredincios s-a dus la egumen și a început a-i spune și lui minunea ce se făcuse cu acea icoană. Deci au mers împreună la Cuviosul Alipie și l-au văzut pe el ducându-se din lumea aceasta. Însă l-a întrebat egumenul: „Părinte, cum și de cine s-a zugrăvit icoana omului acesta?”. Iar el le-a spus lor toate cele ce a văzut și a zis: „Îngerul a zugrăvit-o și iată-l și acum stă de față, vrând să mă ia pe mine”. Acestea zicându-le, și-a dat duhul său în mâinile Domnului, în 17 zile ale lunii august. Iar frații, îngrijindu-i trupul, l-au pus în biserică și, făcând deasupra lui cântarea cea obișnuită, l-au pus în peștera Cuviosului Antonie.

Astfel, acest sfânt zugrav făcător de minuni a împodobit cerul și pământul, suindu-se acolo cu sufletul său cel îmbunătățit, iar aici fiind cu trupul, în cinstea lui Dumnezeu Tatăl, începătorul zugravilor, Care a zis: Să facem om după chipul și asemănarea noastră; asemenea și după a chipului ipostasului său, a lui Dumnezeu Fiul, Care s-a pogorât în chip de porumbel și de limbi de foc. Care fiiind deoființă, să ne fie nouă, ca, împreună cu părintele nostru Alipie, să-l lăudăm în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: viață, Sfântul Cuvios Alipie, sfânt, cuvios, alipie

Ultimele din categorie