În ultimul timp am observat că tot mai numeroşi credincioși cu serviciu, pentru care s-au luptat mult să-l obțină sau se zbat stăruitor ca să și-l mențină, se preocupă de modul cum este bine să procedeze în sărbătorile din cursul săptămânii, atunci când, nefiind declarate libere legale, se văd constrânși să-și împlinească obligațiile contractuale. Intervine, așadar, o problemă inevitabilă: cum se țin praznicele în zilele de lucru?

Pe bună dreptate, în societatea contemporană nici nu concepem ca funcționarii publici ori cadrele didactice sau personalul medical să nu lucreze, chiar de mâine, bunăoară, s-ar prăznui un sfânt având cruce roșie. Ce s-ar întâmpla într-un spital într-o asemenea situaţie, neasigurându-se garda necesară nici măcar pentru intervențiile de urgență? Sau într-o unitate de ambulanță? Sau la o regie de transport în comun a unui oraș? Dar dacă cei care se îngrijesc de un azil de bătrâni sau orfelinat nu ar prepara hrana, înfometându-i astfel pe oropsiții locatari din respectivele centre, cum ar fi? Exemplele pot continua. Şi într-o mănăstire, în astfel de zile, când toți călugării se află la dumnezeiasca Liturghie, cineva muncește pregătind masa pentru viețuitori ori pentru creștinii care solicită la finele slujbei un blid de mâncare.

Cum facem, deci, să ne îndeplinim obligațiile profesionale concomitent cu cele privind învățătura de credință? Intuiesc că mulți vor invoca memorabilele cuvinte ale Mântuitorului Hristos: Marto, Marto, te silești și de multe te grijești, dar un singur lucru trebuie. Maria și-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea. Nimic de zis: suntem datori să ne asumăm cuvintele Domnului Hristos, împlinindu-le. Însă situația evanghelică invocată anterior comportă o dezbatere atentă. Putem considera că în casa celor două surori, Marta și Maria, era sărbătoare, căci ce altceva înseamnă întâlnirea cu Hristos și sfinții Lui? Ce bucurie mai mare există în viața unui om decât primirea lui Hristos în căminul său? Cu toate acestea, Marta muncea, pregătind masa invitaţilor, pe când Maria sărbătorea. Dojana Preasfântului oaspete a venit doar atunci când Marta, din prea mult zel, transforma totul într-un prilej de roboteală excesivă, îndemnând-o pe Maria să renunțe la ascultarea Cuvântului dumnezeiesc în favoarea lucrului. Aşadar, porunca e poruncă. Trebuie să ținem sărbătorile!

Dar, deopotrivă, obligațiile profesionale nerespectate riscă să atragă după sine nu doar perturbarea unor activități vitale în societatea contemporană, ci și desfacerea contractului de muncă! Câți șefi ar accepta ca subalternii să lipsească de la serviciu pentru a merge la Sfânta Liturghie? Sigur, ar fi ideal ca ocârmuitorii în drept să procedeze așa, dar, din păcate, realitatea este alta. Aici, în zona Neamțului, cunosc persoane care diriguiesc anumite unități economice şi care, din fericire, în zilele de sărbători nu muncesc, oferind posibilitatea angajaților să se hrănească duhovnicește în cadrul Liturghiei. Ar fi și mai frumos ca toți acei simbriași să folosească timpul liber pentru Biserică. Dar cum procedăm cu cei care nu pot lipsi de la muncă?

Voi încerca un posibil răspuns, fără pretenția de valabilitate generală. Sunt convins că alți duhovnici au, probabil, soluții mai adecvate. Eu, unul, am stat și am chibzuit: nu pot să-i dau canon unui fiu duhovnicesc, medic chirurg de profesie, să lipsească din gardă, ci îl îndemn să săvârșească o altfel de liturghie, a iubirii, care este prelungirea celei euharistice din Biserică. Devenind „instrumentul” desăvârșitului Taumaturg, prin el se vor tămădui, se vor salva, primind alinare, cei obidiţi şi împovărați de grele suferințe. Sigur, se cuvine să adăugăm un sfat: să nu piardă următoarea Sfântă Liturghie. La fel în cazul învățătorilor ori profesorilor: în zile de sărbătoare din cursul săptămânii sunt datori să meargă la școală, unde împlinesc liturghia „cuvântului”, trudind la luminarea învățăceilor. Neîndoielnic, nici ei nu trebuie să uite că fără părtășia cu lumina și înțelepciunea Veșnicului Învățător, nu vor izbuti să treacă peste pragul informativ al cursurilor pentru a ajunge la cel formativ, adăugând astfel actului educațional, pe lângă perfecționarea intelectuală, pe cea spirituală.

Practic, dacă timpul și împrejurările permit, cei obligaţi să muncească în zilele de sărbătoare, se pot abate în drumul către locul de muncă pe la biserică. Aprind o lumânare, rostesc o rugăciune, lăsând făgăduința că vor reveni să-și împlinească datoria de bun creștin. După terminarea programului, pot participa, seara, la vecernie sau vor citi acasă un acatist. Sărbătoarea nu presupune doar slujbă și odihnă, ci și lucrare duhovnicească: să facem milostenie, să cercetăm pe bolnavi, pe cei singuri, să zăbovim mai mult în preajma celor ce rătăcesc pe cărările umbroase ale acestei vieți.

Peste toate, neparticiparea la Sfânta Liturghie în sărbători trebuie să stârnească în sufletul creștinului un sentiment de regret. Să evite ca nefirescul să nu devină firesc. Chiar dacă obligațiile profesionale îl împiedică să fie prezent la biserică, să nu se resemneze, să nu lase conștiința să-i justifice absența, ci, dimpotrivă, să lupte pentru ca la următoarea sărbătoare sau duminica să ajungă numaidecât în „anticamera Împărăției lui Dumnezeu”. Doar împărtăşindu-se din acelaşi potir cu ceilalți membri ai comunității, acelaşi duh al iubirii se roagă în toţi, fiindcă ei alcătuiesc un singur trup, găsindu-se într-o interioritate reciprocă de existenţă. Prezenţa continuă a lui Hristos în Liturghie coboară cerul pe pământ, transfigurează şi sfinţeşte făptura, făcându-ne să gustăm pe pământ fericirea cerească viitoare. Aceasta face din Sfânta Liturghie un mediu al cunoaşterii intermediate de simţire și  sentiment mai ales în sărbători când, tainic ne întâlnim cu „prietenii lui Dumnezeu”, sfinții. Așa procedând, vom înțelege mai bine spusele Sfântului Ioan de Kronstadt: „Dumnezeiasca Liturghie este izvor de comuniune, de lumină şi de sfinţenie. Este vieţuire în rai, împreună şedere cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui.”